În astfel de situații, fiecare detaliu contează.
Era o dimineață geroasă, cerul încă nu se încălzise cu adevărat, iar șoseaua era deja acoperită cu un strat subțire de brumă, care strălucea ca și cum ar fi fost presărată cu zahăr pudră. În aer se simțea ceva aparte, o prospețime cristalină și ușoară, care te îndemna să tragi aer adânc în piept și să simți cum frigul pătrunde în tine, dar imediat simțeai cum pe nas și pe obraji apăreau mici cristale de îngheț. În astfel de momente se avea impresia că cerul încetinește timpul, iar lumea întreagă devine puțin mai tăcută, mai liniștită.
Ion Popescu, șoferul autobuzului, se simțea ca peștele în apă. Era la locul lui. Câți kilometri nu fi parcurs deja? Douăzeci de ani la volan, iar fiecare metru îi era cunoscut. Aceste drumuri le cunoștea ca pe propriile cinci degete, deși, la prima vedere, nu era nimic special – nu o autostradă, ci doar un drum obișnuit între Cornu și Ploiești. Dar pentru Ion Popescu acest drum devenise aproape ca acasă. Multe lucruri se întâmplaseră pe aceste curbe, gropile nu mai provocau iritare, ci doar băteau familiar sub roți. Fiecare oprire, fiecare pasager – toate făceau parte din viața lui, din traseul său.
De data aceasta, pasagerii erau puțini. În spate, pe ultimele scaune, doi studenți absorbiți de căștile și telefoanele lor mobile. Probabil mergeau la universitate, nici nu priveau pe fereastră, nepăsători la schimbarea peisajului de afară. Pe unul dintre scaunele laterale stătea un bărbat în vârstă cu o gazetă în mână. Era absorbit de un articol și își aranja constant ochelarii, punându-i și dându-i jos, parcă pregătindu-se să citească ceva important, deși nu reușea să înțeleagă exact ce anume. În față, pe primul scaun, un cuplu tânăr dormea liniștit, lipiți unul de celălalt, amândoi în gecii groase și eșarfe.
Autobuzul rula pe drumul pustiu, abia balansându-se pe curbe, iar șoferul privea cu oarecare iritare peisajul familiar. Nu era nici un soare puternic, nici ploaie – vremea era de-a dreptul potrivită să te încetinească, făcând lumea parcă puțin mai tăcută și adormitoare. Dar atunci, într-una din curbe, ceva i-a atras atenția lui Ion Popescu.
În fața lui, pe marginea drumului, stătea o siluetă. O femeie. Nu încerca să fluture mâinile sau să facă ceva pentru a opri autobuzul. Pur și simplu stătea. Ion Popescu a mărit ochii, încercând să vadă ce nu era în regulă cu ea. Femeia era îmbrăcată într-o geacă groasă, de culoare închisă, care clar nu era potrivită pentru un frig atât de pătrunzător, iar în mâini ținea ceva rulat. La început i s-a părut o geantă sau doar haine, dar când autobuzul s-a apropiat, a observat că în brațele ei era un copil. Un băiețel înfășurat într-un fular călduros, care părea cumva… prea lipsit de viață.
— Iată nebunii, — a murmurat Ion Popescu pentru sine și a redus viteza, cum făcea de obicei.
Când autobuzul a ajuns la nivelul femeii, el a deschis geamul și a strigat:
— Hei, ce faceți aici, în frig?
Femeia s-a oprit, clar nepregătită să fie observată. S-a apropiat puțin, dar tot nu și-a ridicat privirea. Vocea îi era joasă, tremurândă.
— Scuzați-mă, aștept pe cineva care merge în aceeași direcție…
Ion Popescu și-a ridicat sprâncenele surprins și a răspuns:
— Pe cineva care merge în aceeași direcție? În vremea asta?
El era aproape să râdă. Ce prostie! În frigul acesta nici taximetriștii nu circulă, iar ea așteaptă pe cineva să meargă în aceeași direcție. Era gata să-și continue drumul, dar ceva în privirea femeii l-a oprit. — Avem autobuze aici, — a spus el. — De ce să te chinui?
Femeia, ca și cum nu l-ar fi ascultat, a repetat încet:
— Merg la spital, fiul meu este rău… noaptea i s-a făcut mai rău, dar nu am bani pentru taxi, iar autobuzul… nu merge.
Ion Popescu a aruncat o privire rapidă asupra pachetului ei. Copilul părea cu adevărat bolnav. Fața palidă, ochii închiși, respirația slabă, de parcă băiatul nu mai voia să trăiască, dar puterea mamei îl ținea încă pe acest pământ.