Nu a stat pe gânduri. În astfel de momente nu trebuie să te gândești prea mult. Oamenii care au nevoie de ajutor nu trebuie să aștepte. Ei trebuie să-l primească imediat.
— Urcați înăuntru, — a spus el făcând semn cu mâna. — Ajunge cu așteptatul unei minuni.
Femeia a urcat cu grijă pe treptele autobuzului, încercând să nu-l trezească pe fiul ei. A făcut-o cu o delicatețe atât de mare, încât părea că fiecare pas era calculat să nu tulbure liniștea. Când s-a așezat pe un loc liber lângă sobă, a simțit imediat cum aerul cald o învăluie. A fost o adevărată alinare după frigul care domnea afară. Materialul gecii ei era încă acoperit cu brumă, iar buzele îi tremurau încă de frig, dar măcar în autobuz era cald. Femeia a mulțumit încet șoferului și apoi și-a așezat fiul, lipindu-l de ea.
Pasagerii, așezați pe ambele părți, nu au putut să nu remarce apariția lor. Dar toți au tăcut. Poate că nu era momentul sau locul pentru discuții inutile. Oamenii din autobuz, fiecare cu grijile și gândurile lui, preferau să nu se implice în treburile altora. Unii continuau să privească pe geam, alții își aranjau lucrurile, iar unii, ca întotdeauna, stăteau pur și simplu nepăsători. Dar femeia în geacă groasă, ținându-și fiul, era în centrul atenției. Și deși nimeni nu punea întrebări, toate gândurile se îndreptau în aceeași direcție. Ce se întâmplase cu ei? De ce erau acolo, în frig, în acea stare? De ce nu chema pur și simplu un taxi?
Femeia, simțind privirile asupra ei, s-a strâns puțin în sine. Nu era pregătită pentru aceste întrebări.
Pasagerii, așezați de ambele părți, nu puteau să nu observe apariția lor. Dar toți tăceau.
Femeia, simțind privirile asupra ei, s-a strâmbat puțin. Nu era pregătită pentru aceste întrebări. Poate că îi era puțin jenă, dar totuși a decis să spună ceea ce, probabil, în sufletul ei nu mai putea să ascundă. S-a întors spre șofer și, aproape șoptit, cu o oboseală abia vizibilă, a rostit:
– Mă numesc Elena Marinescu. Vă mulțumesc mult, eu… eu nu știam ce să fac.
Ion Popescu a dat din cap fără să-și ia privirea de la drum. Era un profesionist, întâlnise și astfel de situații. Știa că, atunci când oamenii se confruntă cu dificultăți, uneori nu au nevoie de multe cuvinte. Cel mai important este să nu te întorci cu spatele, să nu închizi ochii, să nu ignori. Uneori trebuie doar să ajuți.
– Nu vă faceți griji – a spus el, vocea lui fiind calmă și sigură. – Cel mai important e să ajungem la spital la timp.
A observat cum Elena aproape că își stăpânea lacrimile. Ea veghea fiul, care, după toate aparențele, încă se afla într-o semi-adormire, nefiind conștient de ce se petrece în jur. Din povestea ei a înțeles că femeia îl creștea singură. Soțul plecase când copilul avea doar un an, iar părinții ei locuiau departe, așa că nu avea pe nimeni care să o ajute. Rămăsese singură, încercând să facă față bolilor fiului și greutăților vieții. Ion Popescu simțea cum ceva i se strânge în suflet când privea acest chip fragil. Uneori, în viață se întâmplă momente în care înțelegi că chiar și un gest mic poate schimba totul. Femeia nu ceruse ajutor, nu strigase după el. Dar totuși venise aici, în acest autobuz, căutând salvare. Uneori ajutorul vine în cele mai neașteptate forme.
Drumul până în oraș a durat puțin peste o oră, dar părea că timpul se întinde la nesfârșit. Ion Popescu conducea fără grabă, dar încerca să nu piardă nici o clipă. Înțelegea că fiecare secundă conta. În astfel de situații, fiecare detaliu are importanță.
Când autobuzul a ajuns la spital, Ion Popescu a oprit chiar în fața intrării în camera de primire, fără să se gândească să lase autobuzul în parcare. În astfel de momente nu era loc pentru așteptări inutile. Era pregătit să ajute și nu avea de gând să plece fără să se asigure că femeia și copilul sunt pe mâinile medicilor.
– Mergeți, eu o să aștept – a spus el peste umăr, pregătindu-se să revină la treburile lui, la următoarea cursă, dar ceva în acel moment l-a făcut să simtă că trebuie să fie aici, acum, aproape.