Elena s-a uitat la el surprinsă. Nu se așteptase ca cineva să rămână, să aștepte.
– Chiar o să așteptați? – a întrebat ea, vocea tremurând puțin.
Ion Popescu nu a ascuns zâmbetul, deși era abia perceptibil, mai degrabă cald și sigur.
– Unde să plec? – a răspuns el, aruncând o privire spre fața ei. – Cel mai important e să fie totul bine.
Pasagerii au coborât din autobuz cu înțelegere, fără să stea prea mult pe uși. Unii s-au îndreptat spre o cafenea de pe marginea drumului pentru un ceai fierbinte, alții au rămas afară, înfășurați în fulare, bătând din picioare ca să se încălzească. Nimeni nu s-a revoltat din cauza opririi neprevăzute. Toți văzuseră că șoferul făcuse asta pentru femeia cu copil și au acceptat în liniște decizia lui. Ion Popescu a rămas în autobuz. Mâinile îi stăteau obișnuit pe volan, dar gândurile îi erau departe. Privea prin geamul înghețat, dincolo de care se întindea un drum pustiu, iar în fața ochilor îi apăreau imagini din trecut. „Viața, într-adevăr, este un lucru ciudat”, gândea el, ștergând mecanic geamul aburit cu o cârpă. Amintirile îi invadau mintea ca un vânt rece care pătrunde printr-o ușă prost închisă.
Cu mult timp în urmă, el însuși se aflase într-o situație similară. Atunci soția lui, tânără și încă plină de puteri, se îmbolnăvise grav. Era iarnă, ca acum. El, pierdut și speriat, alergase între doctori, fără să știe unde să găsească ajutor. Ajutorul venise neașteptat – de la un străin complet. Ion își amintea cum un bătrân bun îl dusese cu mașina lui veche, o „Volga”, la spital, în ciuda zăpezilor și viscolului. După acea zi înțelesese că bunătatea apare adesea când te aștepți mai puțin la ea. Aceste gânduri l-au scos din realitatea rece și i-au adus o căldură în piept. S-a uitat din nou la pasagerii de afară care râdeau, înfășurați în gecile groase, și a văzut printre ei silueta femeii cu copilul. Speră că la spital vor primi ajutor.
Timpul trecea. Minutele se adunau în oră, apoi în oră și jumătate. Ion apucase să-și facă un ceai tare din termos, verificase de câteva ori salonul, mângâi panoul crăpat al autobuzului, ca pe un prieten vechi. „Ține-te, prietene, încă nu ne-au scos din circulație”, murmura el zâmbind.
Și iată că, în sfârșit, Elena a apărut în ușa spitalului. Ținea în brațe fiul. Copilul era încă înfășat în fularul călduros, dar pe fața mamei se citea acum ușurare. Umerii îi erau lăsați, iar pasul – mai hotărât. Ion o privea atent, fără să coboare din autobuz, dar când ea s-a apropiat, a deschis ușa.
– Ei bine, cum a fost? – a întrebat el cu o notă de neliniște în glas.
Elena, oprindu-se în dreptul treptelor, s-a uitat la el ca și cum încă ar fi încercat să proceseze ce i-au spus medicii.
– Ne-au prescris medicamente. Totul a fost bine – a răsuflat ea în sfârșit, vizibil ușurată.
Ion Popescu a răsuflat și el, de parcă această veste i-a luat o povară de pe umeri.
– Ei bine, atunci e bine – a murmurat el, frecându-și mâinile. – Acum putem să mergem acasă.
Ion Popescu și-a dat și el un răsuflu ușurat, ca și cum vestea aceea le-ar fi luat o povară de pe umeri.
– Ei bine, asta-i bine, – mormăi el, frecându-și mâinile. – Acum putem să ne întoarcem acasă.
Dar Elena se făcu brusc stânjenită.
– Nu, nu, – începu ea. – Eu mă descurc cumva singură… Vă mulțumesc mult, dar ați făcut deja atât de mult pentru noi.
Ion se uită la ea ușor încruntat, dar cu un zâmbet bun.
– Hai să lăsăm vorbele astea cu „singură”. Oricum mă întorc gol pe drum. Și vă las pe undeva pe parcurs, o să fiți acasă în vreo oră.
Elena voia să protesteze, dar el făcu un gest hotărât cu mâna, arătând că discuția s-a încheiat. – Urcați. Ce naiba să mai inventați? O să chinuiți copilul? – adăugă el, aruncând o privire spre micuțul care dormea liniștit în brațele ei.
Ea dădu din cap, simțind o recunoștință care îi strângea gâtul. Elena urcă cu grijă scările și se așeză în același loc de unde plecase.