— M-am săturat de tine până peste cap! Doamne! Maria Popa — ești o găină adevărată! O găină adevărată! — soțul Elenei Ionescu, Mihai Radu, urla atât de tare încât venele i se umflaseră pe gât. Ana Marinescu stătea rezemată de perete și nu era în stare să răspundă cu nimic.
— Nu ți-am dat voie să cheltui banii ăia! Auzi?! Ce fel de proastă ești?!
Ana a înghițit în sec și abia a reușit să rostească:
— Dar trebuia să plătim rata la credit. Nu puteam întârzia plata.
— Să-mi fie mie de plată! Banii ăia erau ai mei! I-am pus deoparte pentru nevoile mele!
— Ți-i dau înapoi din salariu, dar nu are rost să țipi așa… — a încercat femeia să aplaneze situația.
Mihai Radu a rămas nemișcat, privindu-și soția cu o furie cumplită în ochi, apoi a izbit cu pumnul în perete, la doar câțiva milimetri de fața Elenei.
— Am nevoie de banii ăștia chiar acum! Azi! Imediat!
A ieșit val-vârtej din bucătărie. Ana a început să tremure de groază; nu putea pricepe ce se întâmplase cu soțul ei. Mihai nu fusese niciodată agresiv. Sigur, nu era un om ideal și nici sufletist nu putea fi numit; adesea își permitea remarci deloc măgulitoare la adresa soției lui, dar o asemenea izbucnire de furie, în aproape șase ani împreună, era pentru prima dată.
În seara aceea el nu s-a mai întors acasă. Ana l-a sunat, dar nu răspundea la telefon. L-a culcat pe fiul lor și apoi a rămas la bucătărie așteptându-l pe Mihai. Dar timpul trecea și el tot nu apărea. Până la urmă a adormit pe scaun, cu capul pe masă. Dimineața însă, trezindu-se, a văzut un mesaj pe telefon:
„Nu mă căuta. Nu mă mai întorc la voi. Nu te duce la poliție. Pur și simplu uită-mă.”
Ana a rămas împietrită; pur și simplu nu știa ce trebuia să facă acum. Ca un automat și-a dus copilul la grădiniță și a plecat apoi spre serviciu, dar mintea îi era complet blocată. Mihai Radu nu avea rude: părinții lui muriseră într-un accident rutier când el avea douăzeci de ani; fusese singur la părinți — fără mătuși sau unchi, fără nici cea mai îndepărtată rudă prin alianță sau sânge. Nimeni altcineva decât soția și fiul lui.
Iar acum renunțase chiar și la ei: îi scrisese Anei să-l uite pentru totdeauna.
„Poate doar s-a supărat prea tare? Poate că o să mă ierte și se va întoarce?” — își spunea ea mereu în gând. Dar ceea ce n-o lăsa deloc liniștită era altceva: cum putea cheltuirea banilor familiei pentru nevoile familiei să pună cruce unei căsnicii?
Răspunsul a venit brusc și neașteptat.
După o săptămână s-a auzit soneria ușii de la intrare. Ana a privit prin vizor: pe palier stătea un bărbat necunoscut. Nu voia deloc să deschidă; intuiția îi spunea că vizita aceea n-avea cum să fie una plină de bucurie sau liniște. Dar atunci bărbatul a spus:
— Elena Ionescu, știu că sunteți după ușă… Nu plec nicicum; mai bine deschideți voi singură ușa acum! Vreau însă să vă asigur că vouă și fiului dumneavoastră nu vi se va întâmpla nimic rău. Vreau doar să vorbim puțin.
Femeii i s-a ținut respirația în piept:
— Cine sunteți? — a reușit ea doar atât să întrebe prin ușă, tremurând cu vocea slab auzită printre lemnul gros al ușii.
Bărbatul a privit fix către vizor:
— E mai bine dacă discutăm asta în apartament! — a spus el hotărât.
Inima Anei a început s-o ia razna; frica o copleșea din toate părțile. În camera copilului dormea liniștit băiețelul ei mic, iar pragul casei îl ocupa acum un straniu necunoscut care părea convins că.