Oare îl va lăsa să intre? Chiar acum nu i-ar fi stricat să aibă un bărbat în casă. Dar soțul nu era acolo. Și atunci pe Ana Marinescu a străpuns-o gândul că asta nu era o întâmplare. Apariția acelui om trebuia să aibă legătură cu dispariția lui Mihai Radu.
Bărbatul a sunat din nou la ușă. Ana a oftat și a deschis.
— Intrați. Mai încet, vă rog, tocmai a adormit băiatul meu.
Străinul a mormăit ceva și a pășit în casă. Și-a șters tălpile de covoraș, dar tot a intrat în bucătărie încălțat. Pe Elena Ionescu o treceau fiorii. S-a înfășurat mai bine în cardigan ca să nu-i vadă necunoscutul mâinile tremurânde.
— Ei bine, doamnă Elena Ionescu? Probabil că vă întrebați de ce am venit la dumneavoastră la o oră atât de târzie?
— Da, sunt extrem de curioasă, — a răspuns ea rece.
S-a sprijinit de pervaz, încercând să pară stăpână pe sine. Bărbatul a scos o țigară și era gata s-o aprindă, dar s-a răzgândit brusc:
— Nu… În casă e copil totuși.
„Ce noblețe…” a gândit Ana cu un zâmbet amar.
— Doamnă Elena Ionescu, trebuie să vă pun o întrebare înainte de toate celelalte… Știți unde se află soțul dumneavoastră?
Ea a clătinat din cap:
— Pur și simplu a fugit de noi.
— Înțeleg… M-am gândit eu la asta… Atunci e timpul să mă prezint: mă numesc Florin Dumitrescu. Sunt un cunoscut al soțului dumneavoastră și avem împreună o treabă neterminată.
Privirea lui rece îi îngheța sângele Anei Marinescu; era clar că obișnuia să-și intimideze astfel „cunoștințele” sau rudele lor. Pentru ea însă era prima dată când trăia așa ceva și îi era cumplit de greu să-și păstreze calmul.
— Și despre ce fel de treabă este vorba? — a întrebat ea nesigur, aproape șoptit.
Florin Dumitrescu a zâmbit ușor:
— Soțul dumneavoastră îmi datora o sumă destul de mare de bani… Mai exact — îmi datora mult, mi-a dat doar o parte… iar apoi a dispărut! Așa că acum puteți considera că restul datoriei cade asupra dumneavoastră, ca soție a lui!
Capul Anei a început să se învârtească, dar a reușit să rămână pe picioare și s-a prins repede de un scaun pe care s-a așezat chiar în fața lui Florin Dumitrescu:
— Și cât anume ar fi suma asta?
El a scos un bilețel și i l-a întins. Cifra scrisă acolo era într-adevăr mare pentru ea; groaza i se citea limpede pe chip și bărbatul a observat asta imediat:
— Vreau să vă mai întreb încă o dată: poate totuși știți unde este Mihai Radu acum?
Ana a clătinat din nou din cap:
— Nu știu nimic.
— Bine atunci! Peste o săptămână voi veni după bani! Aveți vreo întrebare pentru mine? — tonul lui putea fi chiar considerat prietenos dacă nu ar fi fost contextul sinistru al discuției.
Elena a ridicat din umeri neputincioasă; apoi totuși a îndrăznit:
— Dar ce-a făcut Alexandru Stoica? De ce toate astea?
Florin Dumitrescu a chicotit scurt:
— Pur și simplu a luat bani cu împrumut pentru „dezvoltarea unei afaceri”… nimic mai mult!
Ana a izbucnit într-un râs nervos — niciodată nu auzise ca soțul ei să fi avut vreo afacere proprie! Se vedea însă că urma să descopere multe lucruri necunoscute despre bărbatul care fugise lămurind-o doar prin absență. Așa că a decis că e mai bine să nu-l provoace cu alte întrebări pe Florin Dumitrescu:
— Eu plec acum! Ne vedem peste o săptămână! Și fără poliție, da?! Altfel va fi mult mai rău pentru toată lumea… Orice datorie presupune dobândă!
Când Elena Ionescu a tras zăvorul după el, emoțiile au năvălit-o complet; s-a retras direct în dormitor și s-a prăbușit în lacrimi amare. Odată cu plânsul ieșea din ea tot ce adunase până atunci — frică, dezamăgire, ură.