Pe masă era un plic. Situația îi provoca repulsie, se simțea ca o marionetă.
— Nu încercați să fiți mai dură decât sunteți de fapt.
Florin Dumitrescu a început să numere banii. Iar Ana Marinescu s-a întors spre fereastră. Lacrimile i-au umplut ochii.
— Spuneți-mi, Elena Ionescu, cât v-a costat asta? — a întrebat Florin Dumitrescu în șoaptă.
Întrebarea a înfuriat-o pe Ana. Și-a amintit de ceasul bunicului și brusc i-a venit să-l dea afară pe omul acela dezgustător, să nu-i mai pună întrebări stupide și crude. Dar nu putea. Pur și simplu nu putea scoate niciun cuvânt.
— Elena Ionescu?
— Ce vreți să auziți? Vedeți singur că am vândut tot! — a spus ea fără să se întoarcă spre Florin Dumitrescu.
El și-a dres glasul. Și deodată ea a auzit cum ceva greu a fost pus pe masă.
„Doamne…” — i-a fulgerat prin minte femeii. S-a gândit că ar putea s-o omoare.
— Întoarceți-vă, vă rog…
Tremurând, ea a întors capul. Pe masă zăceau ceasurile de aur ale bunicului ei. Nu-și credea ochilor.
— Cum?!
Florin Dumitrescu s-a ridicat în picioare:
— Nu-mi mai datorați nimic. Aceste ceasuri sunt ale dumneavoastră.
S-a oprit o clipă, era clar că voia să mai spună ceva, dar Elena Ionescu nu-l privea deloc.
— Sunt niște ceasuri foarte frumoase… Dar mai bine aveți grijă de dumneavoastră decât de lucruri materiale. Rămâneți cu bine!
Și a plecat. Elena Ionescu nu putea crede că pur și simplu îi înapoiase ceasurile așa. Credea cu greu într-un „tâlhar cu suflet bun”. Dar ceasurile erau acolo, în fața ei — un fapt de necontestat.
Următoarele șase luni Elena a muncit ca un cal: trebuia să-și plătească datoria față de prietenă, trebuia să achite ipoteca și trebuia să-și întrețină fiul.
S-a obișnuit cu singurătatea; într-un fel chiar îi plăcea faptul că nu depindea de nimeni altcineva. Dar cel mai important era că știa sigur: în viața ei nu va mai exista niciodată plata pentru greșelile altora.
Și totuși, într-o seară târzie a auzit cum cineva încerca să deschidă ușa apartamentului ei cu cheia potrivită doar cândva demult. Privind prin vizor, l-a văzut pe Mihai Radu încercând zadarnic s-o descuie: cheia nu se potrivea în broasca nou schimbată.
— Am schimbat yalele! — a strigat Ana destul de tare ca el să audă din partea cealaltă a ușii.
Mihai Radu a rămas nemișcat o clipită și a scos cheia din broască:
— Ana, deschide ușa!
— Nu, Alexandru Stoica! N-am s-o deschid!
— Nu fi nebunatică, Maria Popa! Știi bine că e și casa mea! — a început el să se enerveze tot mai mult.
Dar ea nici gând să deschidă:
— Alexandru Stoica, eu am plătit până la ultimul leu pentru toate prostiile tale! Așa că această casă nu-ți mai aparține deloc! N-am să-ți deschid ușa! Pleacă… pur și simplu pleacă!
O vreme Mihai Radu a bătut cu pumnii în ușă, sunând la sonerie și strigând furios; dar totul a fost zadarnic: soția lui chiar n-ar fi deschis pentru nimic în lume acea ușă vreodată din nou. În cele din urmă a plecat — și niciodată nu s-a mai întors acolo.
Ana însă simțea o ușurare imensă odată cu plecarea lui definitivă. Mult timp după aceea reflecta la faptul că până și cel mai mare ticălos poate face uneori un gest nobil; iar omul cel mai apropiat ție poate comite cea mai josnică trădare fără urmă de rușine sau remușcare. Astea-s ciudățeniile vieții.