Dacă ar fi venit singură, discuția era alta, dar ea a adus și copilul altui bărbat! Iar acesta nu e al nostru! De aceea trebuie să-și plătească masa și acoperișul prin muncă!
Lui Andrei Popescu i-a zvâcnit ochiul.
***
Cinste și laudă Mariei Ionescu pentru faptul că, după ce și-a îngropat soțul la treizeci de ani, nu s-a grăbit să caute un nou stăpân pentru casă. S-a dăruit în întregime fiilor ei. Doar în ei își punea nădejdea.
— Ion Marinescu, Doru Petrescu, ca să ai ceva, trebuie să muncești pentru asta! Nimeni nu-ți dă nimic pe degeaba! În Ștefăneștii de Jos oamenii câștigă fiecare în felul lui, dar noi trăim din pământ! Cum ne purtăm cu el, așa o să ne hrănească!
Își creștea fiii harnici, responsabili și oameni serioși. Dar fără scăpări nu s-a putut.
Nici Andrei Popescu la treizeci de ani, nici Gabriel Radu la treizeci și cinci nu se gândeau la familii.
Localnicii din Brezoi șușoteau:
— Frații noștri fermieri încă mai sunt burlaci! Și ce miri ar fi! Pricepuți cu mâinile și ce gospodării au ridicat!
— Gospodării – da! Dar cu nevestele… — un chicotit ușor — acolo Maria Ionescu stă de pază! Nu lasă nicio tânără în casă!
— Dar ea ce, nu înțelege că mai devreme sau mai târziu o să scape de sub supravegherea mamei?
— Ba înțelege foarte bine, tocmai de aceea îi ține strâns legați! Muncesc cot la cot cu lucrătorii și ea tot îi mai împinge de la spate!
— Eh, dacă s-ar găsi una aprigă, atunci am vedea cum ar sta doamna asta boierească față în față cu ea!
Se spune că a râde de cel care a reușit mai mult decât tine nu e rușinos; ba chiar e folositor pentru liniștea sufletească proprie.
Toată lumea credea că fratele cel mare va fi primul care va scăpa de sub fusta mamei, dar tocmai Andrei Popescu a adus o femeie în casă. Și ce femeie!
— Paul Stan, ai căzut din copac? — a râs și l-a luat peste picior fratele lui Gabriel Radu. — N-ai găsit una fără bagaje? La ce-ți trebuie o femeie cu cadouri din trecut?
— O iubesc eu pe ea! — a răspuns Andrei Popescu. — Elena Popescu o să-mi facă și alți copii!
— Pe ăsta întâi unde l-ai pus? Dup-aia putea să nască alții…
— Nu-i treaba ta asta! E femeia mea! Când o să-ți iei tu una a ta, atunci poți s-o comanzi cum vrei!
Gabriel Radu a zâmbit ironic și aproape că a lăsat lucrurile baltă; până la urmă nu-l privea direct pe el. Dar Maria Ionescu își pierduse liniștea definitiv.
— Mihai Ionescu, ce-i asta? Femeia e una treabă firească, dar copilul ei – asta-i prea mult deja!
— Mamă, ție ce-ți pasă până la urmă? E femeia mea! Copilul ei va fi fiul meu; iar dacă nu se lipește de inimile noastre – rămâne vitreg…
— Și pentru ce-ți trebuie toate astea? — Maria Ionescu nu-și găsea locul. — Mai bine ai fi dat-o afară din casă! Dacă vrei numaidecât să te însori – îți găsim noi una curată și fără trecut greu după ea…
— Mamă, eu am hotărât deja totul! Subiectul e închis! Ne căsătorim!
Scrâșnind din dinți, Maria Ionescu a acceptat nunta; apoi însă, ca proaspătă soacră „de drept”, a început s-o pună la încercare pe nor-soacră:
— Elena Popescu, aici toată lumea muncește! Așa că alege-ți frontul: ori grajdul vacilor…