Zvonurile că soțul Andreei Popa ar avea pe cineva pe lângă casă circulau de mult prin sat. La magazin cineva mai șoptea câte ceva, pe băncuță se discutau lucruri pe la spate, iar bărbații făceau cu ochiul și murmurau între ei de îndată ce îl vedeau pe Mihai Ionescu alături de Ioana Dumitrescu. Într-un sat mic nu te poți ascunde de ochii lumii, toți sunt la vedere.
Dar Andreea Popa nici nu lăsa să se vadă vreo urmă de îndoială. Dacă nu-l prinsese ea însăși asupra faptului, atunci nu avea niciun motiv să bănuiască ceva. Îl lua liniștită pe Mihai Ionescu de braț și mergea cu el duminica la film, ca de obicei.
Și de ce ar fi trebuit să se îndoiască? Mihai aducea acasă toți banii câștigați până la ultimul leu, chiar și atunci când mai lucra ocazional în plus. Dimineața pleca la serviciu, seara venea acasă, iar la prânz reușea chiar să treacă pentru masă.
Mihai era nu doar un bărbat chipeș, ci și vesel și plin de farmec. Avea ochii pătrunzători, culoarea ceaiului tare, bărbia fermă și umerii largi. Știa să bea un pahar și să țină compania, dar știa și când să se oprească. Andreea se simțea lângă el în siguranță, ca după un zid de piatră, și credea că oamenii pur și simplu erau invidioși.
Și ea însăși era o femeie frumoasă și atrăgătoare. Ca un măr copt — plină de viață, puternică, cu sprâncene negre dese, o cosiță lungă până la brâu, piele albă și ochi verzi ca iarba verii.
Alexandru Stan lucra ca șofer pentru Ion Popescu încă din 1980, imediat după ce venise din armată; mai făcea drumuri pentru diverse treburi ale consiliului local. Ion Popescu îl aprecia mult pentru munca lui și îl respecta fiindcă era convins că orice muncă este onorabilă. Poate că tocmai datorită acestui fel de oameni viața mergea mai bine în Ștefăneștii de Jos — cineva trebuia să vegheze asupra ordinii și să țină lucrurile sub control.
Ion Popescu avea o soție mai tânără decât el. La nunta lui Mihai Ionescu cu Andreea Popa el i-o prezentase tuturor pentru prima dată. Erau deja cinci ani căsătoriți și aveau un băiețel care creștea repede. Elena Matei păstra aerul unei doamne venite din oraș: mergea dreaptă, subțirică precum o tulpină mlădiată de vânt; strângea mereu o carte la piept când venea acasă — preda copiilor din clasele primare la școala satului. Cu localnicii vorbea doar despre vreme sau despre elevi ori chestiuni legate de școală.
Andreea Popa devenise frizeriță după ce terminase cursurile; tot mai des primea cliente acasă decât la singurul salon din sat unde lucra trei zile pe săptămână. Își cumpărase instrumente profesionale, amenajase un colț lângă cameră separat cu o perdea și pusese lângă perete o măsuță cu oglindă mare — ieșise foarte bine spațiul improvizat pentru lucru.
Pe la prânz Ioana Dumitrescu aștepta sosirea mamei sale; aceasta îi ceruse demult s-o tundă și s-o vopsească puțin. Fiica a lucrat mult timp cu pieptenele și foarfeca înainte să prindă curajul să deschidă discuția:
— Mamă, sfătuiește-mă ce să fac? Ieri alergam spre casă din magazin când vecina iar m-a agățat: „Tu tot alergi… uite că aleargă și bărbatul tău…” — și a început să râdă batjocoritor!
— Nu băga în seamă! Te invidiază! — încerca s-o liniștească mama ei.
— Dar ce e aici de invidiat? Nu-i deloc amuzant. Am început deja să dorm prost noaptea!
— Ai întrebat direct pe el?
— Nu! Cum aș putea? N-am înnebunit!
— Puteai s-o faci. Minciuna oricum o simți în sufletul tău. Mama mea îmi povestea cum sora ei l-a adus înapoi acasă pe bărbatul rătăcitor: i-a scos șireturile din pantofi zicând „Ai umblat destul! Ajunge!”, iar când i-a pus altele noi spunea „Iată casa ta! Aici e pragul tvoj drag!”.
— Și? — a întrebat Andreea ridicând sprâncenele mirată.
— Ce „și”?
— S-a întors?
— S-a întors. Dar apoi a început băutura. Ea încerca apoi tot cu descântece s-o scoată din el beția asta, dar n-a trăit mult omul acela. Poate a murit singur sau poate ea l-a otrăvit încet cu ierburi, nu știu sigur. Dar cine știe? Poate chiar ajutau descântecele acelea.
După această discuție cu mama sa Andreea dormea încă mai prost noaptea. Îl privea uneori pe soțul ei apoi își întorcea privirea rușinată. El chiar o iubea. Ce rost au toate aceste superstiții? Totuși într-o zi Mihai a venit acasă mai târziu decât obișnuia. Se agita vizibil, evita privirea ei, parc-ar fi ascuns ceva.
— Ce s-a întâmplat la serviciu?
— Nimic grav. M-am grăbit azi, m-am agățat cu șiretul undeva, s-a rupt. Uite că mi-am zgâriat puțin pantoful.
Ioana Dumitrescu s-a apropiat atunci spre prag ca să privească pantoful lui atent:
— O să-ți cumpăr eu niște șireturi noi iar asta…