Când ultimul lemn a fost despicat, Cristian Stoian se pregătea să plece.
— Fiică, du-l pe Cristian până în sat, că nu da Domnul să adoarmă iar pe drum, — i-a spus cu un zâmbet Gabriela Petrescu fiicei sale.
Cristian se foia stânjenit pe loc:
— Nu, sunt doar vreo opt kilometri, merg pe jos, — a spus el privind-o pe Elena Ionescu, deși în sinea lui își dorea mult să rămână singur cu ea.
Pe drum au stat de vorbă și au râs mult; părea că Elena îl cunoștea pe Cristian de o viață.
El s-a dovedit a fi foarte comunicativ și cu un simț al umorului aparte.
Ajunși la marginea satului, Elena a oprit mașina:
— Ei bine, de aici mergi pe jos, altfel o să am necazuri cu soția ta. Pa!
Cristian a privit-o îndelung pe Elena până ce mașina ei a dispărut după cotitură.
Pe prispă a întâmpinat-o Gabriela Petrescu:
— Văd că i-ai plăcut lui Cristian, nu-și lua ochii de la tine. Uită-te mai bine la el, fiică-mea, e un băiat bun; cu o vrăjitoare ca aia nu trăiește nimeni fericit.
Seara, Elena și mama ei stăteau în foișor când au auzit zgomotul unei mașini. Ușa s-a trântit și prin poartă a intrat Cristian.
Nu mai roșea atât de tare ca prima dată, dar tot era puțin stingher:
— Bună seara… nu deranjez?
— Nicidecum! Intră! Acum Elena îți toarnă ceai; am făcut proaspăt. Dar nu te teme că adormi — are frunze de coacăz și fragi în el! — a zâmbit Gabriela Petrescu.
Au stat mult împreună în foișor până când zorile au început să mijească pe cer. Vorbeau despre toate și simțeau că descoperiseră unul în celălalt un suflet pereche.
Cristian le-a povestit că venise cu lucrurile după el și dacă Elena nu are nimic împotrivă iar Gabriela Petrescu este de acord, ar vrea să închirieze o cameră la ele până va hotărî cum să-și continue viața.
Când s-a luminat bine de ziua mare, Gabriela a ieșit pe prispă și întinzând brațele a spus:
— Ei voi doi… n-ați dormit deloc? Noapte albă?
— Bună dimineața, doamnă Gabriela! Aș vrea să vă întreb dacă pot sta la dumneavoastră pentru o vreme… Am plecat din Breaza mea și nu mă mai întorc acolo niciodată.
— Și de ce nu? Intră! Nu iau bani; am nevoie doar să mai repari câte ceva prin gospodărie — un bărbat în casă e mereu binevenit!
Sâmbătă dimineață Elena a venit după Cristian. El deja o aștepta: îmbrăcat curat și elegant, proaspăt bărbierit și vizibil mulțumit. Gabriela îi petrecea ștergându-și discret lacrimile de bucurie din colțul ochilor. Se bucura pentru fiica ei știind că acest bărbat avea să fie un soț minunat și un sprijin adevărat pentru ea.
Privește numai cum schimbase curtea: întărise gardul, vopsise prispa casei, curățase fântâna și reparase șopronul. Totul strălucea a curățenie ca într-o expoziție agricolă!
La întâlnirea foștilor colegi de facultate o prietenă a exclamat bucuroasă:
— Ioana Marinescu dragă! Unde ai găsit tu asemenea bărbat? Nu-ți ia ochii de pe tine! Unde l-ai ascuns atâta timp?
— Nu l-am ascuns nicicum — a răspuns Elena Ionescu zâmbind — pur și simplu l-am găsit pe un drum lăturalnic; era adormit acolo aproape că l-am lovit cu mașina…
— Ce spui?! Dormea chiar în drum?! Hai las-o baltă… Bineînțeles că te cred eu… Dar asemenea bărbați nu-i găsești culcați prin drumuri! Dacă nu vrei să-mi spui adevărul e treaba ta; n-am să mai insist — a spus serioasă Raluca Dumitrescu.
Elena Ionescu și Cristian Stoian erau fericiți împreună. El era bun la suflet și blând; știa mereu cum s-o facă să râdă pe soția lui iubită. Împreună puteau chicoti din orice fleac sau puteau sta tăcând liniștiți cu capul rezemat unul pe umărul celuilalt — pentru că se iubeau sincer.
Și cu Andrei Popa reușise Cristian să se înțeleagă foarte bine; aveau multe lucruri comune chiar dacă uneori mai iscau discuții aprinse între ei. Iar mamei îi trimitea mereu câte un „like” atunci când aceasta îi privea plină de dragoste.