Ana Ionescu deschidea aplicația bancară, așa cum făcea în fiecare sâmbătă dimineața, cu o ceașcă de cafea alături.
Era ritualul ei stabilit — să verifice cât de mult crescuse contul lor comun de economii „Vacanța de vis”.
În ultimii doi ani, ea și Andrei Popescu reușiseră să strângă aproape șaptezeci la sută din suma necesară.
Încă câteva luni — și, în sfârșit, aveau să-și împlinească dorința mult așteptată: două săptămâni la mare, în Constanța.
În ultimii cinci ani, călătoriile lor nu depășiseră granițele casei de vacanță a soacrei.
Ba reparațiile din apartament le înghițeau toate economiile, ba se strica mașina, ba întârzia salariul.
Apoi au început nevoile „urgente” ale soacrei.
Când avea nevoie de analize medicale, când de medicamente, când vecinul îi inundase apartamentul și trebuia reparat totul.
De fiecare dată Andrei ofta greu și scotea bani din cutia aceea ascunsă unde puneau laolaltă pentru vacanță.
— Soacra e la necaz — a spus el. — Nu pot s-o las fără ajutor.
Și Ana înțelegea.
Și ea era o fiică grijulie.
Dar când cutia rămase din nou goală, a înțeles că nu mai putea continua așa.
— Am o propunere — i-a spus ea soțului acum un an, arătându-i ecranul telefonului. — Un cont de economii special.
Era un produs bancar aparte: banii depuși acolo aduceau dobândă și nu puteau fi retrași decât după doi ani — altfel pierdeau tot câștigul acumulat.
Andrei a citit îndelung condițiile contractului.
— Și dacă apare ceva urgent?
— Avem conturile obișnuite și cardurile pentru asta — l-a liniștit ea. — Acest cont îl deschid doar pentru vacanță. Ca un fond intangibil.
El a acceptat atunci și chiar a cerut acces ca să poată transfera acolo bani din munci suplimentare sau primele primite la serviciu.
Și iată că acum, într-o dimineață liniștită de sâmbătă, Ana privea ecranul telefonului și nu-și credea ochilor: în locul sumei aproape complete pe care o aștepta, vedea doar puțin peste jumătate din ea.
Inima a început să-i bată mai repede. A reîmprospătat aplicația, a închis-o și a redeschis-o din nou — cifrele rămâneau aceleași. Istoricul tranzacțiilor arăta o retragere mare făcută cu trei zile înainte.
Trei zile înainte. Ea fusese plecată într-o delegație atunci!
— Andrei! — l-a strigat pe soțul ei care lua micul dejun liniștit în bucătărie, răsfoind știrile pe telefon.
— Ce e? — a ridicat el privirea și a zâmbit cald către ea.
Când zâmbea astfel, cu riduri fine lângă ochi, Ana își amintea mereu motivul pentru care se îndrăgostise odinioară de el: era înalt, părea solid ca un sprijin sigur și avea acei ochi căprui buni care te cucereau imediat.
Doar că bunătatea lui se întorcea uneori împotriva lor.
— Uite aici — i-a întins ea telefonul.
Zâmbetul i s-a stins treptat de pe chip.
Privirea lui a trecut lung peste ecran, apoi spre ea și iar spre cifrele afișate acolo.
— Ana… pot să-ți explic tot.
— Spune! — vocea ei era fermă.
El a pus telefonul jos și s-a lăsat pe spate în scaun.
Ana cunoștea bine gestul acesta: exact așa proceda mereu înainte unui adevăr greu sau al unei discuții neplăcute.
— Mama e grav bolnavă… Doctorul a spus că.