— Ia-ți lucrurile și întoarce-te la soacra ta nesătulă!
— Ana, dar ce spui…
— Spun ceea ce gândesc! — ea a apucat telefonul și i-a arătat ecranul. — Vezi cifrele astea?
Asta înseamnă doi ani din viața noastră.
Doi ani am trăit cu restricții, refuzându-ne orice bucurie.
Eu nu mi-am cumpărat cizme noi, deși cele vechi deja luau apă.
Tu mergeai la serviciu cu autobuzul, ca să nu cheltuim bani pe benzină.
Am evitat teatrul, cafenelele și întâlnirile cu prietenii.
Toate astea pentru concediul pe care îl așteptam!
— Vom mai câștiga…
— Nu, — a răspuns ea hotărât. — Nu vom mai câștiga nimic pentru noi.
Pentru că peste o lună iar va apărea vreo problemă la ea.
Ba o doare inima, ba îi crește tensiunea, ba vecinii dau muzica tare și trebuie să facem izolare fonică.
Și atunci tu iar vei privi vinovat spre mine și vei spune: „Soacrei îi este rău”.
Andrei Popescu s-a lăsat din nou pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.
— Ce vrei de la mine? S-o las baltă pe mama bolnavă?
— Vreau să fii soțul meu. Soțul meu! Nu fiul soacrei tale care locuiește în apartamentul meu.
Cuvintele acestea rămăseseră suspendate între ei.
Ana Ionescu însăși se mirase că le rostise, dar înțelese: exact acest sentiment se adunase în ea toți acești ani. Că nu trăia cu un soț, ci cu un copil mare pentru care mama era mai importantă decât familia lui proprie.
— Asta nu e drept… — a spus el încet.
— Nu e drept? — Ana a izbucnit într-un râs lipsit de bucurie. — Și faptul că de cinci ani n-am mai văzut marea ți se pare drept? Că visul meu este mereu amânat din cauza mofturilor soacrei tale ți se pare drept?
— Nu sunt mofturi, ea chiar…
— Andrei, oprește-te! — Ana a ridicat mâna. — Nu e nevoie să continui.
O cunosc pe mama ta de doisprezece ani deja. Știu foarte bine cum „se îmbolnăvește” fix înainte de plecările noastre planificate. Cum „întotdeauna” apare ceva urgent exact când vrem să cheltuim bani pentru noi doi.
— Te înșeli…
— Atunci spune-mi: când s-a simțit ultima dată rău atunci când plănuiam să-i cumpărăm ceva? Când a avut dureri de cap în ziua în care îi duceam televizorul nou? Sau acum doi ani, când i-am plătit biletul la sanatoriu?
Andrei tăcea.
— Vezi? — a spus Ana liniștit dar ferm. — Ea știe foarte bine cum să te țină lângă ea. Și tu știi asta la fel de bine ca mine!
— Poate că știu… — a recunoscut el brusc. — Dar ce pot face? S-o privesc în ochi și să-i spun că nu-mi pasă? S-o las să moară iar eu să plec în vacanță?
— Poți să înveți să spui „nu”. Poți s-o faci să înțeleagă că ai o familie și planurile tale proprii! Poți înceta să te simți vinovat doar pentru că vrei să-ți trăiești viața ta!
— Ușor de zis… Dar greu de făcut… Înțeleg asta prea bine…
Ana s-a apropiat de masă și s-a așezat față în față cu el:
— Andrei Popescu, eu nu-ți cer s-o abandonezi pe mama ta! Îți cer doar să stabilești niște limite clare între noi și ea. Îți cer doar să pui prioritățile acolo unde trebuie.