— Nu voi putea?
Ana Ionescu l-a privit atent.
Ea a văzut oboseala din ochii lui, a observat cum și el suferea din cauza acestei situații.
Dar în același timp a înțeles că el nu era pregătit să schimbe nimic.
— Atunci ți-ai făcut alegerea, — a spus ea calm. — Și eu o voi face pe a mea.
— Ce vrei să spui?
Ana s-a ridicat și a mers spre hol.
A scos din dulap geaca lui și geanta sport.
— Fă-ți bagajul, — i-a spus ea, întorcându-se în bucătărie.
— Ana, ce faci? Unde ai de gând să mergi?
— La soacra ta. Dacă ea e mai importantă pentru tine, atunci locuiește cu ea.
— Mă dai afară?
— Nu, te las liber. Liber către ceea ce este cu adevărat important pentru tine.
Andrei Popescu și-a dus mâinile la cap:
— Elena Matei, dar ce faci! Așa nu se poate! Noi suntem soț și soție!
— Soț și soție sunt atunci când doi oameni își construiesc viața împreună. Tu îți construiești viața alături de mama ta. Sunt lucruri diferite.
— Dar eu te iubesc!
— Și eu te iubesc pe tine. Însă iubirea nu e suficientă dacă lipsește respectul. Tu nu respecți nici dorințele mele, nici planurile noastre comune, nici viitorul nostru împreună.
— O să mă schimb…
— Andrei, — Ana i-a prins mâinile — ai patruzeci de ani. Dacă până acum n-ai învățat să-i spui mamei tale „nu”, atunci nu vei mai învăța niciodată. Iar eu nu mai pot trăi așteptând ca viața mea să înceapă cândva.
El a privit-o și ea a înțeles: aceasta nu era o ceartă obișnuită care s-ar fi terminat cu împăcare și promisiuni goale. Era sfârșitul.
— Dar noi? — a întrebat el încet.
— Noi n-am existat cu adevărat, — a răspuns Ana liniștit. — Au fost tu, eu și mama ta între noi doi. De acum vor rămâne doar tu și mama ta împreună.
— Și ce o să-i spun ei?
Ana a zâmbit trist:
— Asta e grija ta, Andrei Popescu. Sunt sigură că va găsi ea ceva de spus: poate că am fost o soție rea sau că iar are dureri de la atâtea supărări. În orice caz va găsi un mod prin care tu să nu te simți vinovat pentru destrămarea căsniciei noastre.
Andrei s-a ridicat încet, și-a pus geaca pe el și la ușă s-a întors:
— Poate totuși te mai gândești?
— M-am gândit doisprezece ani. Destul!
— Dar banii? Facturile?
Ana a ridicat din umeri:
— Jumătatea rămasă e a mea. Pe a ta ai cheltuit-o deja pe tratamentele mamei tale.
— Ana…
— Du-te, Andrei! Și spune-i mamei tale că planul i-a reușit: a obținut ce voia!
După plecarea lui, Ana s-a așezat pe canapea, a luat telefonul în mână și a deschis din nou aplicația bancară: suma rămasă îi ajungea pentru o săptămână la Constanța. Nu două săptămâni cum visase odată, dar totuși lângă mare!
A deschis site-ul unei agenții turistice și a început să caute un pachet: o persoană, o săptămână, cameră cu vedere la mare.
Pe fereastră dansau frunzele aurii ale toamnei și Ana a realizat brusc că pentru prima dată după mulți ani nu se mai temea de venirea toamnei. Nu se mai speria de gândul unei ierni lungi fără concediu, fără speranță sau perspective. Acum avea propria ei viață. Și propriii bani pentru vacanță!