Fumul greu, ușor dulceag al mahorkăi se amesteca cu aroma cartofilor dați în foc și cu mirosul cojocului vechi, îmbibat de sudoare.
Ion, cunoscut odinioară în Ștefăneștii de Jos drept Sergiu, stătea pe prispa casei și privea fix în crăpătura roșiatică a soarelui care apunea.
Nu-și putea aminti cu exactitate acel moment, acea linie fatală, când Ioana, unica lui Ioana, care altădată strălucea pentru el ca soarele, începuse să-și piardă mințile.
În memorie i-au revenit frânturi ca niște aburi ce se ridicau deasupra râului: când râsul ei cristalin și obraznic, când chipul ei schimonosit de furie.
Cândva, în tinerețe, ar fi fost gata să facă orice pentru ea.
O iubea nebunește.
Își amintea fiecare detaliu: cum a intrat ea în clubul din sat — înaltă și suplă ca o săgeată.
Toți bărbații amuțeau atunci și o urmăreau cu priviri pline de admirație mută și stinghereală.
Ioana se remarca nu doar prin siluetă — avea o frumusețe neobișnuită pentru satul românesc, aproape țigănită.
Piele măslinie, ochi adânci și întunecați ca niște fântâni fără fund în care se pierdeau sufletele și buze mereu arcuite într-un zâmbet trufaș.
Se purta pe măsură — mândră și arogantă, asemenea unei regine conștiente de propria valoare.
Ion s-a luptat pentru ea la propriu: s-a bătut crâncen la un dans cu un șofer venit din alt sat care îndrăznise să o invite prea insistent pe Ioana.
A cerut-o de soție după ce a băut împreună cu tatăl ei răposat nu una, ci trei sticle de „Stoličnaia” aleasă; trei zile i-au trebuit să-și revină după beția aceea, dar a primit binecuvântarea lui.
Și ea a acceptat. S-a măritat cu Ion — spre uimirea întregii comunități din jur.
Primii ani au fost ca o poveste veche și frumoasă. El o purta pe brațe; ea râdea la glumele lui; iar nopțile lor erau atât de pline de pasiune încât gerurile de afară păreau fleacuri față de căldura din casă.
La începutul anilor ’70 Ioana a rămas însărcinată. Ion era nespus de fericit: îi pregătea patul singur, iar iarna alerga prin piață după castraveți murați dărâmând oamenii din drum numai să-i facă poftele nevestei sale însărcinate.
Se zvonea că disperată fiind Ioana apelase la bătrâna Vasilica ce locuia la marginea mlaștinii: aceasta îi dăduse să bea ierburi amare și urât mirositoare și șoptea descântece vechi la lunile noi peste pântecele ei — totul pentru nașterea unui moștenitor mult dorit. Dar Ion respingea aceste vorbe: oamenii spun multe din invidie ori răutate! El credea mereu în bine. Până când băiatul lor micuț și zbârcit a trăit doar câteva zile fără să apuce vreodată să respire adânc — apoi s-a stins ticălos sub privirile neputincioase ale medicilor care ridicau din umeri: copilul era neviabil. Poate chiar atunci, în noaptea aceea mută și cumplit de grea când țipătul pruncului s-a frânt pentru totdeauna — poate atunci Ioana își pierduse mințile? Ion însuși era zdrobit de durere dar încerca s-o aline mângâindu-i părul sau ținându-i mâna rece ca gheața. Ea nu plângea însă; privea fix într-un punct iar în ochii ei apăruse ceva nou — ascuțit și ticălos precum cioburile unui geam spart.
Curând a rămas iar însărcinată și a născut o fetiță pe care au botezat-o Ana.
Păruse că rana începe încet-încet să se vindece. Dar nu! Odată cu trecerea timpului apăru acea neliniște inexplicabil-deprimantă pentru Ion: ba soarele era „prea orbitor”, ba ploaia „prea mărunt enervantă”. Propriul chip din oglindă – odinioară pricină bucuriei – acum îi stârnea accese furioase: spargea oglinzi una după alta. Frumusețea nu e veșnică – iar primele riduri fine lângă ochi sau umbrele tristeții lângă gură le observa cu groaznic dispreț.
Cel mai cumplit a fost că a început s-o acuze pe mica Ana că i-ar fi supt toată frumusețea și vlaga încă din pântec lăsând-o doar coajă goală. Și mai teribil decât atât a fost gelozia irațională și frica animalică ce-o mistuia! Îl bănuia pe Ion că aparține tuturor lucrurilor: vântului ce-i zbârlea părul; vacii mulse dimineața; chiar umbrei gardului. Iar despre vecine nici vorbă! Izbucnea năvalnic ziua-n amiaza mare intrând peste el la fermă sub ochii colectivului întreg – adulmeca hainele lui ca un câine dresat; scotocea buzunarele după dovezi imaginare și isca scandaluri nebunești spre rușinea tuturor.
La început tot satul râdea batjocoritor; apoi chicoteau pe ascuns; iar mai târziu ajunseseră s-o privească doar cu milă și teamă.
Ion clacase deja. Nu mai putea suporta tensiunea continuă – nici șoaptele otrăvite prin spate – nici nebunia din ochii femeii odinioară iubite! A început să apuce sticla căutând alinare-n apa focului. Iar unde-i băutură vin repede și alte păcate: minciuni – trădări – uitări amare.
Ana avea trei ani când a avut loc întâmplarea ce va rămâne mult timp vie-n memoria satului.
Ioana – chip schimonosit grotesc d’un urlet nestins – a smucit copila strângând-o brutal de mână și târând-o pe ulița prăfuită spre casa Irinei țesătoarea despre care zvonurile circulaseră demult. Trecând printre gospodării striga blesteme cumplite; glas spart devenit țipăt sfâșietor răsuna peste tot:
— Merg s-o omor pe vipera spurcată! Întâi îi voi smulge părul smocuri-smocuri ca pleșuvă s-ajungă la dracul ei!
Iar bărbat-su câine desfrân…