Își coborî privirea, ca și cum ar fi găsit pe podea un punct invizibil.
— Mulțumesc, tată. O să plec acum.
— Așteaptă! Așteaptă, Ano! Lasă-mă măcar să te privesc! — i-a ridicat bărbia cu mâna. — Cum ești? Cum… e mama ta?
— Tot la fel. Te vorbește de rău în fiecare zi. Pe Mariana a ta vrea s-o omoare. În fiecare zi te macină neliniștea. Pe Mariana ta vor s-o omoare. Se spune că vor să toarne otravă de șobolani în fântână.
Tatăl s-a oprit pe gânduri, și-a trecut mâna peste față:
— Asta e o glumă? Sau chiar e atât de furioasă?
— Dar oare a știut ea vreodată să glumească? — fata l-a privit cu ochi lipsiți de orice urmă de copilărie, doar oboseală și o bătrânețe prematură.
— Doamne, fiica mea, rămâi cu noi! Nu te duce acolo! Trăiește aici!
— Nu-i place soției tale de mine, — a spus Ana posomorât, cu o resemnare matură. — Mă privește ca pe o problemă.
— Prostii spui. Pur și simplu nu te cunoaște încă bine, se sfiește… îi este teamă de mama ta. În curând vei avea un frățior sau o surioară, încă nu știu sigur. Totul se va aranja, ai să vezi!
Fata a tresărit ca și cum ar fi simțit un frig brusc.
— Dar tu nu te bucuri? — a întrebat el mirat.
— Ba da… m-aș fi bucurat să-ți spun că vei avea un nepot sau o nepoată, dar…
Ion a privit-o fără să înțeleagă nimic la început; apoi l-a izbit adevărul și sângele i s-a retras din obraji:
— Ano… atunci tu ești… însărcinată?
— Ai înțeles bine, tată. Ca să fac avort la spital am nevoie de acordul scris al părinților. Mamei nu-i voi spune nimic, știi asta prea bine… Îmi dai tu acordul? Vei semna?
— Cum poți spune așa ceva?! Să-mi distrug eu sângele meu?! Nici gând! Nici să nu mai pomenești asta! — a clătinat capul îngrozit Ion. — Cine e tatăl? Spune-mi și am să vorbesc cu el ca bărbat cu bărbatul! Îl voi obliga să se însoare cu tine!
— Nu!! Te rog, nu vorbi cu nimeni… iartă-mă… E rușinos pentru mine. Bine atunci. — a strâns pumnii în care ținea niște bani. — M-am descurcat și fără permisiunea voastră. Acum am bani! — zâmbetul îi era strâmb prin lacrimi. — La revedere, tată.
— Nu face asta, fiica mea! Te rog! — Ion i-a prins mâneca disperat, dar și-a amintit brusc cum Ioana îi smulsese odată brațul fetei și și-a lăsat repede mâna jos ca ars. — Eu îl voi crește! Ai auzit? Eu voi crește nepotul sau nepoata mea ca pe propriul copil! Încă sunt destul de puternic pentru asta!
— Tată… plângi? — întrebarea fetei purta un strop din vechea ei tandrețe copilărească amestecată cu supărări ascunse. Ion a întors capul încercând zadarnic să-și ascundă lacrimile trufașe; dar umerii lui largi tremurau și fata a înțeles totul. Atunci ea a cedat brusc: toată crisparea i s-a topit; l-a îmbrățișat strâns cum făcea odinioară în copilărie și a izbucnit într-un plâns tainic și fără speranță lipită de cămașa lui aspră.
Pentru liniștea noii sale familii Ion a luat o hotărâre grea: le-a dus pe Mariana și pe Ana la două sute de kilometri depărtare într-un colț uitat din Budești unde nimeni nu le cunoștea iar despre Ioana nu ajungea niciun zvon.
La vremea sorocului atât Ana cât și Mariana n-au nimerit decât băieți: însă dacă fiul Marianei – Dumitru – era zdravăn din prima clipită țipând cât îl ținea gura prin salon; pruncul Anei – Alexandru – a venit pe lume ticălos: palid-albăstrui la față; abia sugea laptele; mai mult dormea.
Cu timpul devenise limpede că micuțul rămânea mult în urmă față de ceilalți copii: târziu a început să-și țină capul drept; târziu șezut ori mers.
Medicii ridicau din umeri pomenind ba complicații la naștere ba slaba sănătate a mamei.
— Din cauza ei este! — plângea Ana legănându-și pruncul ciudat-de-liniștit. — Mama mea m-a blestemat! Când am plecat definitiv ea mi-a strigat că odrasla mea va ieși diform iar eu asemenea ei n-am s-ajung dragoste nimănui! Uite-l! Privirea ei! — a arătat spre chipulețul senin al băiatului ce nu pricepea nimic.
— Anușca dragostea mea ce diformitate vezi tu aici? Bine fie – poate n-ajunge profesor ori cel mai isteț dintre toți dar privește-i zâmbetul acesta curat! Vezi? Vezi? Ce fericire! E un înger trimis casei noastre! Un înger!
Ana i-a dat numele Alexandru iar patronimicul fusese același precum al lui Dumitru – Ivanovici.
Astfel au pornit împreună-n viață Dumitru și Alexandru crescuți sub grija lui Ion.
Ana a petrecut lângă fiu primii trei ani apoi neputând răbda mustrările tainice ale mamei vitrege și propria durere a fugit la oraș unde s-a angajat femeie-de-serviciu într-o instituție oarecare vizitând copil doar lunar aducând jucării ieftine și dulciuri.
Mariana a mers chiar mai departe: a plecat la Iași „să-și ridice calificarea” și niciodată n-a mai revenit; după vreo lună a trimis lui Ion doar o telegramă scurtă cerând divorț.
Fiului i-a rămas tatăl singur sprijin.
Astfel Ion a rămas singur cuc doi băieți mici agățați de el crescând împreună ca frați adevărați chiar dacă erau atât de diferiți:
Dumitru – isteț șiret sprinten poznaș veritabil;
Alexandru – suflet curat om al Domnului „prostănac” cum îl porecleau oamenii pe ascuns.
El putea sta ore-n șir privind norii fericit pentru-o bomboană ori pentru-un zâmbet cald primit întâmplător.
Naivitatea lui era limpede precum apa izvoarelor curate iar sinceritatea sa transparentă asemenea lor.
Ion dezamăgit pân’în adâncul sufletului.