Dezamăgit de femei, Ion nu se mai gândea la căsătorie, ci își îndreptase toate puterile spre creșterea copiilor și gospodărie.
Într-o zi, se întorcea acasă cu o coșarcă plină de iarbă proaspăt cosită pentru iepuri.
Apropiindu-se de casă, a zărit lângă poartă o siluetă necunoscută, gârbovită, într-un batic închis la culoare și uzat.
Străina vorbea cu Alexandru, iar acesta, om bun și deschis, îi zâmbea larg, povestind ceva cu însuflețire și gesticulând.
Când femeia s-a întors la scârțâitul porții, Ion a rămas încremenit — i s-a tăiat respirația și a simțit cum îl apucă greața.
Chipul ei era cumplit desfigurat de cicatrici adânci și vineții care îi strângeau pielea într-o mască înfiorătoare.
Nasul îi era strâmbat, gura trasă într-o parte și doar ochii — întunecați, pătrunzători — priveau cunoscut și sfâșietor.
Încercarea de a zâmbi era cea mai înspăimântătoare: un rictus dureros, plin de suferință și tristețe.
Mai târziu Ion avea să înțeleagă că acest zâmbet-mască nu dispărea niciodată de pe fața ei, ca și cum medicii îl fixaseră pentru totdeauna așa.
— Bună ziua! — a salutat Ion reținut, reculegându-se.
— Bun… — a șuierat femeia cu o voce ce semăna cu foșnetul frunzelor uscate.
— Fiule, ia coșarca asta la iepuri — i-a întins Ion iarba lui Alexandru încercând să-și păstreze calmul — salut-o pe mătușa și mergi să hrănești urechiații.
Alexandru i-a făcut semn din mână femeii și a plecat spre șopron.
Ion voia să meargă după el, dar a observat că necunoscuta stătuse nemișcată privind fix la el cu ochii aceia vii dintr-un chip mort.
L-a trecut un fior rece.
— De unde vii? — a întrebat el evitând să privească direct cicatricile ei.
— Ii… ona…iya… — abia a reușit ea să rostească câteva silabe; intonația însă i-a părut cunoscută lui Ion.
— Din mănăstire? — a presupus el.
Ea a dat din cap repede-repede ca o pasăre micuță.
— Îe eu… na e… eana… Ioana? — încercând să-și ascundă diformitatea și-a acoperit gura strâmbată cu palma.
— Cum? Nu înțeleg…
— Eee…na nu unae? Ioana! — a bolborosit ea chinuit și a scos din traista ponosită un pașaport vechi pe care i l-a întins tremurând lui Ion.
El l-a deschis… și a rămas împietrit.
Din fotografia îngălbenită îl privea o tânără uluitor de frumoasă: Ioana.
Ioana lui!
— Lidia?! — a șoptit el nevenindu-i să creadă ochilor. — Am auzit că ai murit! De mult aprindem lumânări pentru sufletul tău! Toți credeau…
Lacrimi mute curgeau pe obrajii briciuiți ai femeii plini de cicatrici roșcate cumplite.
— Viuuu! Viuuu! — a izbucnit ea lovindu-se cu pumnul în piept.
— Vreau să cred… da’ văd că ești vie… Intrăm în casă! — a spus Ion copleșit de amestecul dintre groază, milă și repulsie.
A condus-o în odaie și a așezat-o la masă turnându-i ceai.
Cum putea mai bine prin vorbe stâlcite și gesturi ample a început ea să-i povestească viața ei: cum cutreierase tot Iașiul căutându-și fiica și soțul; cum disperată urcase într-o mașină a unui șofer beat criță; cum mașina intrase în șanț și se rostogolise de câteva ori; apoi zvonurile despre moartea ei; și cum totuși supraviețuise printr-un miracol.
Medicii din spitalul din Iași o adunaseră bucată cu bucată: cususeră oasele zdrobite și îi făcuseră transfuzii.
Jumătate din povestea răgușită și șuierătoare Ion n-a priceput-o deloc dar esența era limpede.
El la rândul lui i-a povestit despre fiica lor Ana care locuia acum la oraș unde muncea și nu se grăbea să se mărite; despre băieții lui; iar când a pomenit numele lui Alexandru fața schimonosită a Ioanei s-a luminat brusc: prin semne încerca să explice că a simțit imediat că acel copil zâmbitor era nepotul ei; că i-a cerut iertare pentru tot răul făcut; iar Alexandru fără să priceapă jumătate din vorbele ei doar îi zâmbea blajin și dădea aprobator din cap.
Ea mulțumea spunând că numai pentru această întâlnire trăise: ca cel mai curat dintre toți s-o poată ierta.
Ion i-a pregătit un pat separat în tindă iar el însuși a urcat pe sobă lângă copii.
Noaptea a auzit un foșnet dar adormit fiind a socotit că motanul Vasile gonește șoarecii așa că a adormit iar.
Ca de obicei s-a sculat odată cu zorile: patul fusese aranjat impecabil dar rece gol; mirat a ieșit afară – drumul acoperit de ceața dimineții era pustiu.
Nedumerit a intrat iar în casă neputând pricepe cum Ioana abia târându-și piciorul putuse pleca nevăzută în beznă parcurgând atâta drum.
Când a revenit în odaie fiul Dumitru stătea deja la masă – vioi și curios:
— Am auzit când a plecat tata… N-am putut dormi toată noaptea… avea un chip așa speriat… mai groaznic decât Elena din carte!
De ce e așa urâtă?
— Nu mai e urâtă fiule… A fost odată dar acum nu mai este… — a răspuns liniștit Ion.
— Trezește-l pe fratele tău s-avem micul dejun!
Atunci privirea lui a căzut pe masă: pe farfurioară ca pe un platou ceremonial stătea vechi inel înghețat în timp – verigheta lor – tras peste o hârtiuță rulată strâns.
Ion a desfăcut tremurând bilețelul…
Pe el scris doar un singur cuvânt tremurat stângaci:
**IARTĂ**