Pe măsură ce creștea, ea a apărut la poarta casei familiei Florescu.
Ioana Marinescu a privit pe fereastră: stătea acolo.
Cea care îi luase fiul, pe Alexandru Dumitrescu.
Femeia Ioana era singură și avea o fire complicată.
Ea a ieșit pe prispă și a aruncat rece:
— De ce ai venit?
— Am venit în vizită la dumneavoastră. Nu suntem străine una alteia. Sunt soția fiului dumneavoastră, deci sunteți soacra mea.
— Și ce-i cu asta? — a răspuns Ioana.
— Vreau să nu vă supărați pe Alexandru. Oricum ar fi viața, el rămâne fiul dumneavoastră. Și în curând veți avea un nepot.
Ioana a privit cu dispreț burta crescândă a nurorii sale. Da, au reușit să facă un copil repede… Asta însemna că de divorț nici nu putea fi vorba acum. Îl prinseseră bine pe băiatul ei, iar bietul Alexandru nu mai avea scăpare.
— Eu nu vă sunt datoare cu nimic, pentru că n-am dat acordul la căsătoria fiului meu — a spus Ioana tăios. — Și nici să-ți fluturi burta nu încerca, eu nu primesc asta! Ai crezut că totul va fi după cum vrei tu? Dacă naști un copil surdo-mut, singură să-l crești! Cine v-a cerut vouă să vă înmulțiți?
Fața Anei Georgescu se albise și tremura atât de tare încât i s-a întunecat vederea.
— Nu te îngrijora, nu vom mai veni niciodată la tine! — s-a auzit brusc vocea puternică și plină de reproș a lui Alexandru Dumitrescu către mama sa.
Se pare că el se apropiase în tăcere și auzise totul.
— Cât de nedreaptă e lumea asta — a spus el amar. — Mai bine n-ai avea darul vorbirii… Pentru că ceea ce spui e imposibil de ascultat!
Alexandru și-a îmbrățișat soția și a dus-o acasă cu atâta grijă încât Ioana a regretat imediat mândria ei necontrolată: „De ce n-am tăcut? Puteam să mă prefac prietenoasă și apoi să-i rod din interior… poate le destrămam familia”, gândea ea mai târziu cu amărăciune. „Păcat… limba mea e dușmanul meu.”
Marina Ionescu tot aștepta ca fiul ei să se sature de viața conjugală, să-și vină în fire și să se întoarcă acasă. Credea că nu va putea trăi mereu acolo, printre surzii aceia… Ce-l vrăjise atât de tare Ana Georgescu?
Au trecut cinci ani de când plecase fiul ei. La început Ioana îl aștepta zilnic să revină acasă, dar apoi s-a dezamăgit complet când timpul trecea fără rezultat. Nici nașterea nepotului n-a trezit vreo emoție în sufletul femeii; nimic nu simțise atunci pentru copilul lor micuț… Doar mai târziu, când băiatul crescuse puțin și ea îl zărise într-un magazin alături de soacra lui surdo-mută, ceva i-a strâns brusc inima dureros.
Între timp babele din sat deja comentau: „Ce băiat frumos are Ana Georgescu! Arată minunat, dar tace mereu… La vârsta asta ar trebui deja să vorbească întruna.”
— Și cum oare va învăța bietul copil să vorbească? — băga Ioana mereu replica ei veninoasă în discuții. — Bunicii trebuie să-l învețe vorbirea, cititul din cărți… iar ei? Eh! Ghinion mare pentru cineva născut astfel…
Pe Ioana o durea faptul că lucrurile ajunseseră aici: ea nu apucase niciodată să-și țină nepotul aproape sau să-l crească puțin măcar… „Ana Georgescu, femeia aceea străină pe care o urăsc din suflet mi l-a luat pe fiu-meu… acum m-a lipsit și de nepot”, bombănea ea adesea.
Între timp familia Popescu trăia liniștită și armonioasă împreună cu tinerii lor: părinții Anei își puneau pensiile într-o cutie comună unde intra și salariul lui Alexandru Dumitrescu.
— Locuim toți împreună sub același acoperiș… mi-e rușine… luați banii ăștia pentru cheltuieli — încerca el să explice.
Dar cei mai în vârstă refuzau mereu și hotărâseră ca economiile să rămână intacte; ban lângă ban se aduna și poate că într-o zi vor reuși să rezolve problema locuinței tinerei familii.
Așa și a fost: banii au ajuns pentru o casă micuță la Brebu.
Casă bunicică și cartier liniștit; plus că serviciul lui Alexandru era chiar acolo.
Doar că cei doi tineri parcă nu voiau deloc să părăsească casa părintească și nici să se despartă de socrii lor.
Fiul Anei și al lui Alexandru – micul Victor Luca – a început să vorbească mult mai târziu decât ceilalți copii.
El doar îl imita pe bunicul preferat și alesese pur și simplu tăcerea.
Mai târziu chiar a început să spună vorbe urâte și fugea peste tot.
Ura este asemenea morții – roade sufletul omului până îl golește complet și îi ia mințile.
Uneori cel drag pleacă din viața ta tocmai fiindcă inima ta e prea plină de ură.