Telefonul a sunat pe masă, afișând o notificare dintr-o rețea socială.
Mariana Popescu, soacra mea, publicase o nouă fotografie. Subtitrarea spunea: „Mă bucur de soarele din Vama Veche!”
În imagine, ea zâmbea fericită, ținând în mână un cocktail pe fundalul mării de un albastru intens.
Am mărit involuntar fundalul.
Doar din obișnuință.
Chiar lângă apă stăteau doi oameni.
Puțin încețoșați, dar ușor de recunoscut.
Soțul meu, Andrei Dumitrescu, care teoretic se afla „într-o urgentă delegație” la Iași, o ținea strâns de talie pe sora mea mai mică, Raluca Ionescu.
Raluca râdea cu capul dat pe spate.
Mâna lui se odihnea sigur pe talia ei.
Atât de natural.
Lumea nu s-a prăbușit.
În mine nu s-a rupt nimic.
Aerul din cameră nu a devenit mai greu.
Pur și simplu priveam ecranul și în mintea mea se contura cu o claritate cristalină un puzzle alcătuit din nenumărate detalii mici pe care le ignorasem mult timp:
Ședințele lui „neprevăzute” seara târziu.
Admiratorul misterios despre care ea refuza să vorbească.
Iritarea lui când îi ceream telefonul.
Privirea ei furișată la ultima cină în familie.
Cuvintele lui: „Nina, ești obosită, trebuie să te odihnești”, atunci când plângeam după încă un eșec legat de sarcină.
Și fraza ei spusă atunci: „Poate că pur și simplu nu vă este dat.”
Am făcut liniștită un screenshot.
Am deschis editorul foto.
Am tăiat chipul radios al soacrei mele și am lăsat doar partea esențială a imaginii.
I-am trimis fotografia Ralucăi fără niciun comentariu.
Apoi l-am sunat pe soțul meu.
Nu a răspuns imediat; în fundal se auzeau valurile și muzica veselă dintr-un bar de plajă.
— Da, Nina, salut! Am acum o ședință, nu pot vorbi mult… — vocea lui era vioaie și mulțumită.
Deloc asemănătoare cu vocea unui om copleșit de muncă.
— Doar voiam să întreb — am spus calm, fără tremur — cum e vremea la Iași? Nu prea cald?
A ezitat pentru o clipită.
— Normal… de lucru… Nina, te sun eu mai târziu, acum chiar nu pot.
— Sigur că da — am zâmbit eu, deși el nu mă vedea — când termini „delegarea”.
Și am închis apelul.
Imediat telefonul a vibrat din nou: Mariana Popescu.
Am observat comentariul meu sub fotografia ei: „Ce minunat! Sărutări și pentru Andrei cu Raluca!”
Am respins apelul și am deschis aplicația bancară.
Iată contul nostru comun unde intra salariul lui și de unde plățile mari erau făcute.
Ultima tranzacție era vizibil afișată: „Restaurant «Sea Breeze», Neptun — achitat acum 15 minute.”
În câteva secunde mi-am creat un cont nou pe numele meu și am transferat acolo toți banii până la ultimul leu.
Apoi am blocat cardurile comune legate de acel cont.
Cardul lui personal devenise acum doar o bucată inutilizabilă de plastic.
Să se bucure liniștiți de vacanță.
Doar că acum pe banii lor proprii.
Dacă îi au.
Nu trecuseră nici zece minute când telefonul a început să sune neîncetat.
Mai întâi Raluca.
Zece apeluri pierdute urmate apoi de mesaje:
„Ești nebună? Ce-i cu photoshop-ul ăsta? De ce ai făcut asta?”
„Nina! Șterge imediat comentariul! Mama lui Andrei mă sună disperată!”
„Nu e ceea ce crezi! Ne-am întâlnit întâmplător!”
Întâmplător. În alt oraș. Într-un hotel plătit din banii soțului meu.
Citeam mesajele fără să simt altceva decât un calm rece și pătrunzător.
Apoi s-a alăturat Andrei.
Mesajele lui aveau alt ton:
Mai întâi furie: „Ce faci?! Ce naiba?! Cardurile mele nu merg! Le-ai blocat?”
„Nina! Nu înțeleg ce jocuri sunt astea?! RĂSPUNDE la telefon!”
Eu tăceam.
M-am apropiat de dulap și am scos un geamantan mare.
Era geamantanul lui.
L-am desfăcut larg și l-am pus pe pat.
În timp ce îi împachetam lucrurile încet și ordonat,
telefonul a început iar să sune.
Pe ecran…