Pe ecran a apărut numele mamei.
Am rămas fără cuvinte.
M-am apropiat de dulap și am scos din nou valiza mare.
Valiza lui.
Am deschis-o și am pus-o pe pat.
În timp ce îi aranjam metodic lucrurile, telefonul a sunat din nou.
Era mama. — Ana, fetița mea, ce s-a întâmplat? — i-am auzit vocea.
Apoi m-a sunat Raluca, plângând în hohote.
Spunea că o acuz de ceva. — Mamă, totul e bine. Doar că Raluca se distrează la Vama Veche împreună cu soțul meu. Deși, conform planului, el trebuia să fie într-o delegație.
Mama a tăcut o clipă, căutând cuvintele potrivite. — Nina, știi bine cum e Raluca… ușuratică uneori. Poate fi doar o neînțelegere? Tu ești sora mai mare, trebuie să dai dovadă de înțelepciune. Nu poți lua decizii atât de radicale dintr-odată.
— Înțelepciune înseamnă să-i permit surorii mele să se culce cu soțul meu? — am întrebat rece.
— Nu spune așa… Trebuie lămurit totul…
— Mulțumesc pentru sfat, mamă, — i-am răspuns și am închis apelul.
Apoi a venit un nou val de mesaje de la soțul meu. Tonul trecuse de la furios la implorator: „Nina, nu înțeleg ce-ai pus la cale, dar m-ai lăsat fără bani într-o țară străină! E josnic!” „Te rog, deblochează cardul! Ne întoarcem și îți explic totul! Nu vrei să distrugi familia noastră pentru niște fleacuri?” Fleacuri. Zece ani de căsnicie i-a numit fleacuri! Am zâmbit amar și am aruncat în valiză trusa lui de bărbierit.
Ultima lovitură a venit din partea soacrei mele. Mi-a trimis un mesaj vocal otrăvit: „Știam eu dintotdeauna că ești o scorpie! Vrei să-i distrugi viața fiului meu? Te-a ridicat din noroi și tu… Da’ el va fi fericit să scape de tine! Raluca e o fată bună, frumoasă, iar tu nu ești decât un șoarece gri!” N-am ascultat mai mult; am șters mesajul și i-am blocat numărul imediat.
După aceea am fotografiat valiza pregătită lângă ușa de la intrare și i-am trimis poza lui Andrei Dumitrescu cu un scurt mesaj: „Te așteaptă aici. La fel ca actele de divorț.”
A urmat o pauză care a durat aproape cinci zile. În acest timp am schimbat yalele apartamentului, m-am consultat cu avocatul și l-am sunat pe șeful lui Andrei Dumitrescu — Ion Marinescu, vechi prieten al familiei noastre. Nu m-am plâns; doar „mi-am împărtășit îngrijorarea”, spunându-i că Andrei plecase la Vama Veche cu o ofertă last minute, deși trebuia să lucreze pe un obiectiv important în Iași și că sunt foarte neliniștită pentru starea lui psihică și profesională. Ion Marinescu a înțeles tot fără prea multe explicații.
În seara celei de-a cincea zile s-a auzit soneria la ușă.
Prin vizor i-am văzut pe ei doi: obosiți, nervoși și bronzați pe nas.
Nu am deschis.
— Nina, deschide ușa! — vocea lui Andrei era groasă de furie. — Termină cu teatrul ăsta!
A încercat cheia în broască.
Dar era inutil.
— Ce-ai făcut? Ai schimbat yala? — surprinderea i se simțea clar în glas.
Am deschis calm ușa până la lanț.
Purtaam cea mai frumoasă rochie a mea, machiaj discret și ruj roșu aprins pe buze.
— Ce căutați aici? — am întrebat politicos.
— Am venit acasă! — Andrei Dumitrescu a încercat să împingă ușa.
— Acesta este casa mea acum, Andrei Dumitrescu.
Iar casa ta pare să fie acolo unde este sora mea.
Atunci Raluca Ionescu s-a dat înainte.
— Încetează să te mai victimizezi, Nina! — mi-a șuierat ea. — Da, s-a întâmplat pur și simplu: Andrei m-a iubit pe mine! Trebuie să accepți asta! Tu nu-i poți oferi nimic: nici pasiune, nici copil!
Lovitura sub centură. Știau amândoi prin ce trecusem după cele două sarcini pierdute.
În acel moment ceva s-a rupt definitiv în mine.
„Sora cea mare și înțeleaptă” murise atunci.
M-am uitat drept în ochii obraznici ai Ralucăi.
Și am zâmbit:
— Copil? Sigură vrei să vorbești despre asta?
Tu încă n-ai terminat creditul pentru tratament…
Ai încercat dar n-ai reușit să naști un copil,
iar bărbatul tău te-a părăsit…
Fața Ralucăi s-a albit ca varul.
Andrei privea uluit când spre ea,
când spre mine:
— Ce credit?
Ce copil? — a bâiguit el nedumerit.
— Aha… deci el nu știe? — am spus eu prefăcut mirată.