M-am uitat la el cu uimire. — Atunci cred că ți-ar fi interesant să afli că noua ta „iubire atrăgătoare” trăiește de jumătate de an pe banii mei.
Și nu doar ea.
M-am întors spre Andrei Dumitrescu. — Lucrurile tale, — am arătat spre valiza din coridor, — curierul le va duce mamei tale mâine.
Actele de divorț sunt deja la avocatul meu.
Iar acum, te rog, părăsește casa mea.
Fără să aștept răspunsul, am trântit încet și intenționat ușa chiar în fața lor.
A urmat un clic sec al încuietorii.
Dincolo de ușă s-au mai auzit o vreme țipete înăbușite.
Se acuzau reciproc: el striga despre copil, ea despre faptul că e sărac.
Apoi s-a lăsat liniștea.
A doua zi dimineață i-am telefonat tatălui meu.
Calm, fără lacrimi, doar expunând faptele, i-am povestit totul.
A tăcut mult timp și apoi a spus: „Înțeleg, fiica mea. Ai procedat corect.”
După o săptămână m-a sunat Andrei Dumitrescu.
Numărul era necunoscut.
Vocea lui suna complet schimbată: — Nina… iartă-mă. M-am purtat ca un idiot. Acea Raluca Ionescu… mi-a întors mintea pe dos complet.
Am ascultat în tăcere. — M-au concediat, a continuat el. Ion Marinescu a spus că l-am compromis și m-a dat afară. Locuiesc la mama acum; mă cicălește din zori până seara târziu… Nina, am pierdut totul! Hai să încercăm din nou?
Am făcut o pauză înainte să răspund: — Știi ceva, Andrei? Am verificat conturile noastre comune și am descoperit câteva credite făcute pe numele meu fără știrea mea… pentru „dezvoltarea afacerii”. Așa că am vândut mașina noastră și abia a ajuns să acopăr toate datoriile tale.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere apăsătoare: — Cum… ai putut s-o vinzi? Nu aveai dreptul!
— Aveam dreptul să mă apăr pe mine și viitorul meu, i-am răspuns ferm. Iar viitorul tău depinde acum doar de tine. Trăiește cu asta!
Am închis telefonul fără ezitare.
Un an mai târziu.
Stăteam într-o cafenea micuță de pe una dintre străzile din Cluj-Napoca și schițam ceva în albumul meu de desenat. Într-un an colindasem aproape toată Italia și pasiunea mea uitată pentru pictură se transformase în ceva mult mai serios: începusem chiar să vând acuarele prin internet.
În acea zi am deschis întâmplător rețeaua socială și am găsit un mesaj de la verișoara mea:
„Nina, salut! Am văzut desenele tale — sunt fantastice! Ascultă… știi ce s-a întâmplat cu Andrei al tău? Mama lui, Mariana Popescu, a sunat-o recent pe mama mea ca să se plângă.”
Am zâmbit ironic și am continuat lectura:
„Se pare că după divorț Andrei s-a prăbușit complet ca om… A stat la ea o lună și apoi chiar ea l-a dat afară din casă! Se spune că a plecat la muncă undeva prin străinătate și apoi a dispărut fără urmă… Iar cu Raluca Ionescu e circ total! A încercat să se întoarcă acasă la părinți, dar unchiul Vlad Popa nici n-a vrut s-o primească peste prag — i-a zis clar că până nu-și cere scuze nici nu vrea s-o cunoască! Ea s-a tot perindat prin diverse locuri până când a găsit un bărbat la care s-a mutat… dar după două luni acesta a dat-o afară pentru că încercase să-l păcălească la bani! Acum lucrează ca vânzătoare într-un magazin non-stop… Și partea cea mai comic-amar-ironică este alta: Mariana Popescu le povestește tuturor ce norocoasă era cu nora ei pierdută!”
Am închis mesajul fără niciun sentiment de triumf sau satisfacție amară, ci doar cu indiferență pur și simplu liniștită — viața lor era alegerea lor; consecințele erau ale lor; povestea fusese scrisă chiar de ei singuri.
Mi-am ridicat privirea spre desen — piața scufundată în soare; porumbeii bând apă din fântână. Și mi-am adus aminte cum Andrei râdea mereu batjocoritor de pasiunea mea numind-o „mazgăleală copilărească”, iar Raluca spunea mereu disprețuitor că artiștii sunt niște cerșetori neputincioși. Amândoi încercaseră mereu să mă forțeze într-un tipar strâmt al lumii lor meschine.
Am pus jos creionul și am sorbit din espresso-ul amar care avea gust dulceag-plăcut tocmai prin acea intensitate amară.
Victoria adevărată nu este atunci când dușmanii tăi ajung umiliți și doborâți jos; victoria adevărată este atunci când viața și părerea lor nu mai au absolut nicio importanță pentru tine însuți.
Și exact atunci — sub soarele cald italian — eu simțeam limpede că victoria îmi aparținea definitiv și ireversibil.
Cluj-Napoca, Timișoara, Sinaia… Parcă renăscusem complet într-o viață nouă. Uneori aveam impresia că mă decupasem singură din trecut și lipisem altundeva într-un prezent curajos și luminos.