Se contura o anumită rutină.
Pe Ioana Marinescu (25 de ani) și fiica vitregă a soțului ei (15 ani) lumea le confunda adesea cu două surori. Ioanei îi făcea plăcere această confuzie, dar pe fată o irita: se strâmba, însă nu spunea nimic.
— E normală, ce are? — povestea Ioana prietenelor. — Fără figuri. La grădiniță am copii mult mai complicați: ba fac prostii, ba spun lucruri de rămâi fără cuvinte. Pe lângă ei, aici e liniște totală.
Și într-adevăr, viața curgea liniștit: amândoi aveau serviciu, un acoperiș deasupra capului. După standardele de azi — un noroc rar.
Apoi soții au avut un fiu, pe Andrei Dobre.
— Uite, vezi? Ți-am adus un frățior! — i-a spus tatăl fetei, întinzându-i în brațe un ghem rozaliu înfășurat în pături.
Elena Radu s-a strâmbat: dacă ar fi fost un tânăr chipeș de douăzeci de ani, mai treacă-meargă. Dar așa — doar un boț zbârcit adus de o străină!
Nu arăta ură fățișă, dar nici dragoste pentru fratele ei sau pentru mama vitregă nu simțea.
Ioana însă se străduia din răsputeri: până la urmă fata era copilul bărbatului iubit.
Numai că bărbatul începea treptat să se îndepărteze: ore suplimentare la serviciu, deplasări dese. Ioanei nu-i mai rămânea timp să analizeze situația — băiatul creștea agitat și neliniștit.
Ajuta mai ales bunica Maria Popescu — o pensionară vioaie și plină de energie. Uneori și Laura Bălan se îndura: „Bine, hai că-l scot pe frate-miu în curte.”
Dar în clasa a douăsprezecea totul s-a năruit: fata abia-abia a trecut examenul final, a refuzat să continue studiile, a început să fie obraznică și să dispară serile de acasă.
— Ei bine ce.