— a repetat el batjocoritor. — Crezi că nu știu cum ai făcut totul?
— Costin… — ea a făcut un pas mai aproape, dar degetele îi tremurau, iar legătura de chei zornăi. — Ce spui acolo?
— Adevărul, — a intervenit soacra, strângând hârtiile în mâini atât de tare încât încheieturile i s-au albit. — În sfârșit, fiul meu a deschis ochii.
Nadia Stoica a pufnit triumfător, iar Andrei Luca a zâmbit batjocoritor și a lăsat un nor de fum să plutească spre Mihaela Popa.
Mihaela simțea cum ceva din ea se frânge pe dinăuntru. Nu demult ar fi izbucnit în plâns, ar fi încercat să se justifice, dar acum — nu. Lacrimile rămăseseră blocate adânc în suflet și, în locul lor, apăruse o hotărâre ciudată, rece ca gheața.
Încet și-a scos telefonul din geantă.
Toți amuțiseră.
— Alo? Teodor Alexandru? — vocea ei era calmă, străină chiar și pentru ea însăși. — Da. Totul s-a rezolvat. Sunt de acord.
A închis apelul și a scos din dosar documentele. Hârtia a foșnit ușor, ca o împușcătură surdă.
— Acesta este contractul de vânzare-cumpărare al casei.
— Carei case? — Costin s-a încruntat.
— A celei în care locuiți cu toții. — Mihaela a ridicat privirea spre ei. În ochii ei era ceva ce nu mai văzuseră niciodată: liniște deplină. — Casa nu mai e a voastră.
Nadia Stoica se albise la față. Andrei Luca scăpase țigara și a stins-o grăbit cu piciorul. Soacra s-a clătinat și a dus mâna la inimă.
— Minți! — a izbucnit Doina Marinescu printre dinți strânși. — Nu ai fi putut!
— Am putut. Și am făcut-o, — a răspuns Mihaela punând documentele la loc în dosar cu mișcări precise. — Aveți o lună la dispoziție. Noul proprietar va începe renovările atunci.
A deschis poarta garajului și a pornit mașina; motorul mormăia grav, spulberând ultimele rămășițe ale siguranței lor false.
— Mihaela… — a rostit Costin, iar în glasul lui răsunase pentru prima dată după mult timp nesiguranța. — Așteaptă… Putem ajunge la o înțelegere…
Ea l-a privit drept și a răspuns încet:
— Nu… E prea târziu acum.
Când mașina a pornit înainte, Mihaela a simțit.