Simțea cum o greutate i se ridicase de pe umeri. Dar odată cu asta au năvălit amintirile.
Își aduse aminte de prima zi în casa lui Nicolae Pavelescu. Cum a întâmpinat-o el la prag: înalt, cărunt, sever la chip, dar cu ochii buni. „De acum tu ești stăpâna aici, — i-a spus atunci. — Dacă Costin te-a ales, înseamnă că eu îi respect alegerea.”
Apoi… apoi au fost serile în bucătărie, când stăteau la ceai, după ce ceilalți adormeau deja. Socrul îi cerea părerea despre gospodărie, se sfătuia cu ea chiar și pentru lucruri mărunte. „Ai cap pe umeri, Mihaela. Ai grijă de el. Și ai grijă și de Costin.”
El avea încredere în ea — ceea ce însemna că vedea ceva ce alții nu vedeau.
Dar odată cu moartea lui totul s-a prăbușit. Doina Marinescu parcă își aruncase masca, iar Costin… Costin s-a dovedit slab. Nu a putut să-i țină piept mamei sale, Nadiei Stoica și nepotului lor Andrei Luca. A ales calea cea mai comodă — să creadă ce era mai rău despre soția lui, în loc să o apere.
Mihaela Popa conducea prin orașul luminat de seară și pentru prima dată după mulți ani buzele i s-au curbat singure într-un zâmbet. Simțea oboseala, da. Simțea goliciunea lăsată după țipete și durere. Dar sub acest gol începea să se trezească libertatea.
Pe bancheta din spate era geanta cu bani — din vânzarea casei. Erau suficienți lei ca să poată începe din nou. Suficienți ca să-și ia copiii și să plece undeva unde nimeni nu va șopti pe la spate și nu va căuta cum s-o rănească.
În telefon păstra numărul lui Teodor Alexandru. Un notar adevărat. Cinstit. Și… singuratic. O întrebase foarte delicat dacă n-ar fi împotrivă să se apropie mai mult unul de altul. Ea încă nu știa ce răspuns să dea. Dar pentru prima dată după mult timp simțea liniște la gândul că există cineva lângă ea în care poate avea încredere.
— Totul abia începe, a șoptit ea și a apăsat pedala de accelerație.