— Te plimbi după mistreți.
— Una nu încurcă alta, — a zâmbit Andrei. — O să fie și mireasă.
— Dar când? Ai intrat deja în al treizeci și unulea an și tot burlac ești… Nu cumva în orașul nostru nu sunt fete destule?
— Sunt multe, mamă, multe. Ba chiar am și pe cineva în minte. Doar că e prea devreme să v-o prezint.
— Serios?! Ce bucurie! — mama a bătut din palme. — Numai să nu tragi de timp, Andrei, adu-o cât mai repede.
— Bine, mamă, eu trebuie să plec acum. Tu de ce ai venit?
— Și cine o să-ți pregătească mâncarea? — nu se lăsa ea. — Uite, ți-am pus termosul cu compot, sandvișuri, o bucată de slănină — niciodată nu știi ce se poate întâmpla. Burlacule, ți-ai pierdut rușinea… Dacă ai fi avut nevastă, nu m-aș mai fi târât eu încoace și-ncolo!
— Doamne, mamă! Aș fi intrat la un local să iau doi burgeri și o cafea. Ce obiceiuri sovietice ai! Gata, plec! — a pupat-o pe obraz, și-a strâns șireturile la bocanci, a luat rucsacul, husa cu pușca și geanta cu mâncare. — Te duc undeva?
— Ajung singură pe jos. Drum bun! Și spune-i lui Victor și lui Ciprian că nu e frumos să-și lase prietenul singur prin pădure!
Andrei a dat ochii peste cap și a tăcut. Știa sigur: mama avea să-i scotocească din nou frigiderul, să verifice oalele pe aragaz, să viseze la viitoarea cameră a copilului și cum avea s-o copleșească pe noră cu rețetele familiei.
Afară l-au întâmpinat ceața și burnița rece ca acele de gheață. A pornit motorul jeepului și a așteptat până s-a încălzit bine mașina. Ștergătoarele curățau alene picăturile de pe parbriz. Andrei a căscat larg: ochii îl usturau, capul îi vuia. Noaptea fusese groaznică: i se păruseră foșnete și suspine dincolo de perete, iar fruntea unde avusese pata îl mânca necontenit.
Deodată nu a mai avut chef să meargă pe drumul obișnuit. A ieșit din oraș și a pornit într-o direcție necunoscută, urmând un impuls lăuntric greu de explicat. Volanul parcă știa singur calea: „Ia-o aici la dreapta…”