Drumul se schimba — mai întâi urme de roți, apoi o potecă prin pădure.
Și dintr-odată, un sentiment familiar: „Acum urmează o coastă.” Și într-adevăr, urcușul începea. „Iar după — un pârâu.” De sub rădăcinile unui mesteacăn bătrân curgea un fir limpede și sonor de apă. Andrei cunoștea fiecare denivelare, deși nu mai fusese niciodată pe aici.
A oprit mașina, a coborât și a pornit pe cărare. Nu mergea ca un vânător, ci ca la o întâlnire stabilită demult. Crengile se dădeau la o parte, frunzele îngălbeneau, iar neliniștea nopții se transforma într-o liniște adormitoare.
Lângă lac i-a atras atenția o veche cabană de vânătoare — acoperișul prăbușit, pereții acoperiți de mușchi. Andrei a scos telefonul, a făcut o fotografie și i-o a trimis Elenei — fata cu care era împreună de opt luni. Semnal nu era însă, mesajele rămâneau blocate.
Oboseala l-a copleșit brusc. A întins mantaua pe un mic dâmb lângă un tufiș și s-a întins cu capul pe rucsac. Soarele îl mângâia blând cu razele lui calde, adierea îi răcorea fața și conștiința i s-a scufundat în somn.
Tăcerea a fost sfâșiată de trosnetul crengilor rupte. Cineva înainta prin desișuri cu zgomot mare. Andrei a sărit în picioare, inima i-a căzut în stomac. Mâinile au ridicat singure pușca la ochi. Dar din tufele de zmeură nu a izbucnit vreo fiară sălbatică, ci o fată tânără. Purta un sarafan țesut manual și opinci din fibre groase; în spate îi juca o coadă groasă împletită.
Andrei a rămas împietrit. Fata, speriată, a făcut pași înapoi.
— Andrei mă cheamă! — a strigat el repede, aruncând pușca peste umăr. — Nu te teme, nu-ți fac rău!
— Adevărul? — glasul ei tremura ușor.
— Pe cuvânt! — Andrei a întins brațele goale spre ea.
Ea a alergat spre el și i-a apucat palma cu disperare:
— Ascunde-mă, om bun! Cazacii mă urmăresc, mă omoară! Familia mea deja n-au cruțat-o…
În mintea lui Andrei totul se amestecase haotic: ce cazaci? Dar e secolul XXI!
Însă pentru gânduri nu era timp: curând s-a auzit tropot de copite apropiindu-se tot mai tare…