Pleacă. S-au auzit două împușcături. Ea și-a ridicat brațele și s-a prăbușit.
— Ioana mă cheamă… Varia… — a șoptit ea, murind în brațele lui.
Pe poiană a apărut răsunetul copitelor: doi călăreți în haine tradiționale se apropiau.
— Ce faceți?! — a strigat Andrei. — Ați ucis-o!
Unul din ei a clătinat din cap:
— Mergi pe drumul tău, boierule, nu te amesteca.
Furia l-a cuprins pe Andrei. A ridicat pușca, dar cel de-al doilea călăreț l-a izbit cu biciul. O durere arzătoare i-a străpuns fruntea și lumea s-a cufundat în întuneric.
S-a trezit spre seară. Lacul era liniștit, nici urmă de călăreți sau de fată. Dar pe frunte — din nou aceeași pată.
— Un vis e doar un vis, — s-a auzit o voce bătrânească în spate.
Lângă o movilă stătea un moș uscățiv, cu barbă albă și ochi triști.
— Nu e o movilă obișnuită, — a arătat el cu toiagul. — Aici odihnește aleasa inimii mele. Ioana o chema. Cazacii au pierdut-o pe veci, eu am îngropat-o la marginea apei și de atunci vin s-o veghez.
— Și cum vă numeați? — abia a șoptit Andrei.
— Andrei mă numeam, — bătrânul l-a privit drept în ochi. — Așa îmi spunea ea mereu.
Atunci tânărul Andrei a observat: pe fruntea bătrânului, sub părul albicios, se întindea aceeași cicatrice — copia celei pe care o purta el însuși acum.
S-a întors acasă târziu, obosit și tulburat. Mama a tresărit când a văzut pata de pe fruntea lui:
— Cum s-a întors?! Doar scosesem semnul!
— Nu-i nimic, va trece… — a rostit obosit Andrei.
Dar gândul cel mai chinuitor era legat de Elena. Cum avea să privească ea cicatricea? Nu cumva avea să-l respingă?
Noaptea s-a tot frământat în pat, auzind tropote de cai și țipete ce păreau venite din alt timp. Dimineața a alergat la oglindă: pielea era iar curată, doar o urmă abia vizibilă rămânea acolo unde fusese rana adâncă ieri-noapte.
Andrei a răsuflat ușurat: poate chiar fusese doar un vis? Dar în minte prindea contur un alt plan mai limpede ca oricând: formase deja numărul mamei sale la telefon:
— Mamă, pregătește-te! Azi am să te prezint cuiva… Da, curând vei avea noră!