Intru seara în apartament. O liniște atât de adâncă, încât se aud chiar și ceasurile de pe perete — secundarul tresare, parcă batjocorindu-mi foamea. Iar în sufragerie, Elena mea — ca de obicei, întinsă pe canapea. Fața îi e acoperită cu o mască aplicată atât de gros, că ai putea să o dai jos cu șpaclul. Pe cap are înfipte niște bețișoare răsucite, seamănă cu cele chinezești pentru tăiței, ochii îi sunt acoperiți cu rondele de castravete, iar mâinile înfășurate în prosoape — ca o mumie scoasă dintr-un salon de frumusețe.
Stă întinsă ca o prințesă mofturoasă, de parcă am palat aici și nu un apartament cu două camere. În frigider bate vântul — gol și deprimant. Podeaua s-a acoperit cu praf ca și cum ar fi nins. Vasele zac triste în chiuvetă toată ziua, iar rufele nici măcar nu au fost duse la mașina de spălat. Elena cică „se pregătește” să-și întâlnească prietenele — își face frumusețea.
Eu nici nu mai știu dacă să râd sau să mă enervez. Nu mai am putere. Am muncit toată ziua, m-am întors acasă flămând, visam la o farfurie cu supă fierbinte și ce-am primit? O foame amară și pustiu sufletesc.
— Mai ai de gând mult să zaci așa? — a întrebat eu.
Ea a dezlipit încet castravetele de pe ochi și m-a privit pieziș, ca și cum aș fi vrut s-o alung din vacanță la Vama Veche:
— Și ce-i cu asta?
— Nimic. Doar că nu pricep: am soție sau doar o figură din carton pe canapea? Eu sunt obosit, vreau mâncare adevărată, vreau un pic de căldură normală în casă.