Ioana Popescu s-a trezit din cauza unor bătăi. La început a crezut că vecinii de sus iar dau găuri cu bormașina, dar sunetul venea mai aproape — din bucătărie. Zgomot metalic de lingură lovind chiuveta, scârțâitul unui taburet, foșnetul pașilor desculți pe linoleum, trântitul ușii de la frigider. Totul era clar: Mihai Dumitrescu se apucase să ia micul dejun.
— Elena Ionescu, unde e salamul? — se auzi vocea lui.
Ea se afundă mai adânc în pernă și a făcut pe surda.
— Elena Ionescu! — a repetat el mai tare. — Ai cumpărat măcar ceva pentru ceai?
Ea a tăcut. Să se trezească înainte de nouă într-o sâmbătă i se părea Ioanei Popescu o adevărată cruzime față de sine însăși. Mihai Dumitrescu însă, ca de obicei, sărise din pat la șapte — „regim de lucru”. În realitate, acest regim exista doar pentru a o trezi și a face gălăgie în bucătărie.
Ioana Popescu a ieșit pe coridor, strângându-și în fugă cordonul halatului. Pe masă stătea un borcan deschis de maioneză, pâine, brânză aruncată direct pe blat și un cuțit cu urme albe și grase. În chiuvetă — căni și linguri.
— Ce-i circul ăsta? — Maria Georgescu și-a pus mâinile în șolduri.
Mihai Dumitrescu nu s-a întors. Stătea cu telefonul în mână, ținând un sandviș deasupra mesei.
— Și ce? Am mâncat ceva. Tu oricum o să faci curat după mine.
Aceste cuvinte — „tu oricum o să faci curat după mine” — parcă i-au trosnit în piept ca un zăvor care se închide.
— Nu, Mihai Dumitrescu. Nu fac curat.
— Cum adică? — el a rămas cu ochii la ea și pâinea între dinți.
— Exact așa cum am spus. Faci tu ordine singur.
El a izbucnit în râs, ca și cum ar fi auzit o glumă bună.
— Elena Ionescu, ce-i cu tine? iar n-ai dormit destul? Am întâlnire peste o oră, n-am timp acum.
— Atunci du-te liniștit, — a răspuns ea calm și s-a întors în cameră.
Mihai Dumitrescu a mormăit ceva printre dinți, dar a început să se pregătească. După cincisprezece minute ușa a trântit puternic în urma lui, lăsând doar miros de colonie și noroi pe covorașul din hol.
Maria Georgescu a revenit în bucătărie. A aruncat o privire peste dezordine. Nu a atins nimic. S-a așezat la laptop și a deschis mailul de serviciu. De obicei neliniștea o împingea imediat spre curățenie, dar azi iritarea fusese mai puternică.
— S-o lase așa cum e. — a murmurat ea pentru sine.
Până la prânz vasele murdare au sporit pe masă. Ioana Popescu își făcuse cafea doar pentru ea însăși; își spălase numai ceașca proprie și o pusese la uscat. Restul le-a ignorat complet. Se simțea surprinzător de liberă: un mic protest chiar în propria locuință.
Spre seară Mihai Dumitrescu s-a întors acasă. Și-a aruncat geaca pe scaun peste geanta ei și s-a dus direct spre bucătărie.
— Ce-i mizeria asta? — a izbucnit el indignat.
— E mizeria ta, — a răspuns Ioana Popescu fără să ridice privirea din laptop.
— Elena Ionescu, hai serios acum! Eram sigur că ai făcut curățenie până vin eu! Ai stat acasă toată ziua!
Ea l-a privit drept în ochi:
— Și tu chiar credeai că vasele se spală singure?
— Ție ți-e greu să le speli? Eu aduc bani acasă iar tu doar stai aici!
Asta era totul. Cuvintele care până atunci fuseseră doar insinuări deveniseră directe: „doar stai acasă”. Pentru el munca ei remote nu conta deloc; rapoartele livrate la timp, apelurile nesfârșite sau nopțile nedormite înaintea termenelor limită nu valorau nimic în ochii lui.
Ioana Popescu s-a ridicat încet, a luat farfuria murdară de pe masă, a întors-o invers și a vărsat resturile.