— M-am săturat să fiu servitoarea ta. Fă-ți singur curat.
Mihai Dumitrescu a încremenit.
— Adică acum trebuie să strâng și după mine?
— Da. Ca un adult.
El a făcut un pas spre ea.
— Elena Ionescu, tu chiar vorbești serios?
— Absolut. Și îmi place asta, — a dat ea din cap afirmativ.
Mihai Dumitrescu a trântit furculița, și-a smuls geaca și a ieșit val-vârtej din apartament, trântind ușa cu putere.
Ioana Popescu a hotărât: lasă-l să se ducă la mama lui. Dar după o oră a sunat telefonul.
— Ioana Popescu, — s-a auzit vocea rece a Anei Marinescu, mama lui. — Ce-ai făcut acolo?
— Bună seara, doamnă Ana Marinescu. Mi-am făcut o seară fără sclavie.
— Cum vorbești tu cu soțul tău? Mi-a povestit tot! A venit flămând și la tine era dezordine! Tu ești soție, Maria Georgescu!
— Soție, da. Dar nu menajeră.
— Fata mea, așa îți pierzi bărbatul!
— Îl pierd? Oricum abia îl mai văd. Tot timpul e la muncă, iar acasă doar mănâncă și stă cu nasul în telefon.
— O femeie trebuie să fie înțeleaptă. Eu l-am crescut pe Mihai ca să știe că „acasă” e o cetate. Și tu ce-ai făcut?
— Mi-am făcut propria cetate, — a spus Ioana Popescu și a închis apelul.
După o jumătate de oră a sunat soneria la ușă. În prag stătea Ana Marinescu, micuță, cu o geacă cu guler de blană și cu zâmbetul „acum pun eu totul la punct”.
— Bun găsit, Ioana Popescu. Arată-mi ce-i aici așa răvășit.
Intrase deja în bucătărie și a oftat adânc:
— Ai nervii întinși la maximum, fată dragă… O femeie care își iubește bărbatul iartă totul! Trebuie să-ți ceri scuze! Mihai suferă…
— Suferă? Din cauza unei farfurii nespălate? — a zâmbit ironic Ioana Popescu.
— El e încăpățânat… Dacă pleacă nu-l mai aduci înapoi!
— Atunci luați-l dumneavoastră la dumneavoastră acasă! Fierbeți-i terci dimineața!
— Ce vorbe sunt astea?! Căsnicia e responsabilitate!
Ioana Popescu a luat o farfurie și a spart-o zgomotos în chiuvetă:
— Uite asta e familia mea acum! — a spus ea apăsat.
Ana Marinescu a țipat speriată:
— Ești nebună! Îl sun imediat pe fiu-miu!
— Sunați-l… dar nu uitați suzeta pentru el!
Soacra a ieșit trântind ușa atât de tare încât oglinda a tremurat pe perete.
Ioana Popescu a rămas printre cioburi. Nu plângea însă; simțea doar un gol imens care se amesteca ciudat cu un sentiment nou de putere interioară.
Mihai Dumitrescu s-a întors spre dimineață târziu. Ioana Popescu s-a trezit din zgomotul cheii răsucite greu în broască și mirosul unui energizant ieftin. El a intrat tiptil ca un hoț dar ea îi auzea fiecare pas: troscotitul tălpilor goale pe hol, rucsacul aruncat într-un colț, foșnetul gecii date jos.
— De ce nu dormi? — a mormăit el aruncând un ochi spre dormitor.
— Dorm, — a răspuns ea fără să deschidă ochii.
— Atunci dormi mai departe.
S-a prăbușit pe canapea în sufragerie și a adormit imediat sforăind greu. Ioana Popescu s-a întors pe partea cealaltă și a priceput limpede: așa nu se mai putea trăi.
Dimineața s-a ridicat înaintea lui din pat. Și-a făcut cafeaua liniștită, a strâns documentele, a pus laptopul atent într-o geantă, hainele lui Mihai Dumitrescu nu le-a atins deloc, lasă-le acolo sub canapea împreună cu șosetele murdare.
Pe masă era încă punga din magazin: pachet de crenvurști, chipsuri, bere, nici măcar pâine nu cumpărase.
Ioana Popescu