— Ați luat în considerare vânzarea?
— Nu. Și nici nu o voi face. Apartamentul este pe numele amândurora.
Seara a sunat Mihai Dumitrescu.
— Pregătește-te de proces.
— Era și timpul, — a spus Ioana Popescu.
— Chiar vrei să rămâi singură?
— Vreau să rămân în liniște.
— Vom vedea.
Inima îi bătea puternic, dar nu simțea frică. Era un sentiment de eliberare.
După trei zile, Mihai Dumitrescu a venit din nou fără să anunțe.
— Trebuie să vorbim, — a spus el, așezându-se pe canapea. — De ce te-ai înfuriat atât? Nu te-am bătut, nu am umblat cu altele. Doar că nu te-am ajutat prea mult. Așa sunt bărbații.
Ioana Popescu a închis laptopul.
— Pentru că m-am săturat să-ți fiu mamă.
— Știai cu cine te însori când ai acceptat căsătoria.
Ea i-a adus cea de-a doua geantă.
— Adună-ți lucrurile rămase și pleacă.
— Elena Ionescu, vorbești serios?
— Mai serios de-atât nu se poate.
El s-a ridicat, dar trăgea de timp.
— La proces o să spun că ești instabilă psihic. Ții minte când ai spart farfuriile?
— Desigur, spune asta, — a râs ea. — Și povestește și despre mama ta, cum venea să mă educe ea pe mine acasă. Judecătorului o să-i placă mult asta!
El a înjurat, a împins scaunul și a trântit ușa plecând val-vârtej. Ioana Popescu s-a hotărât: mâine schimbă yalele la ușă.
Au urmat procesele: plictisitoare, pline de hârtii și fețe obosite. Judecătorul a împărțit apartamentul în două părți egale și ipoteca tot pe jumătate: totul sec și oficializat strict după lege. Ioana Popescu a simțit cum i s-a ridicat o povară uriașă de pe umeri.
Mihai Dumitrescu ieșea din sala de judecată cu aerul unuia care pierduse un milion de lei dintr-o lovitură:
— Ești mulțumită acum?
— Foarte mulțumită, — i-a răspuns sincer ea.
Dar războiul nu se terminase încă: Ana Marinescu s-a prezentat cu cheile în mână:
— Fiul meu mi le-a dat! Am venit după lucrurile lui!
— Tot ce era al lui e deja luat, — i-a răspuns Ioana Popescu calm.
— Nu cred!
— Acesta nu este apartamentul dumneavoastră și nu aveți niciun drept aici.
Soacra a împins ușa cu forța, dar Ioana Popescu s-a opus ferm.
— Ești nerecunoscătoare! — a țipat femeia furioasă. — Mi-ai distrus fiul!
— Eu m-am eliberat pe mine însămi, — i-a răspuns Ioana Popescu liniștită.
Ana Marinescu a scos un țipăt ascuțit și a făcut un pas înapoi:
— O să chem poliția!
— Chemați-o! Explicați-le lor cum intrați într-un apartament străin cu cheile dumneavoastră.
— Oricum vei rămâne singură!
— Mai bine singură decât cu voi doi.
Ioana Popescu a trântit ușa și a încuiat cheia de două ori.
După o săptămână a schimbat yalele și numărul de telefon; l-a șters pe Mihai Dumitrescu din toate aplicațiile de mesagerie instantanee; iar când acesta i-a scris „Mi-e dor de tine”, ea nu a mai răspuns deloc.
Apartamentul devenise spațios și curat; și-a cumpărat mobilă nouă și a mutat masa într-un alt colț al camerei; dimineața se trezea cu senzația că respiră pentru prima dată după foarte mulți ani.
Din când în când afla prin cunoștințe: Mihai Dumitrescu locuiește acum la mama lui; stă toată ziua acasă mâncând și uitându-se la televizor; iar Ana Marinescu se plânge colegelor ei: „Fiul meu n-are ocupație”.
Ioana Popescu a zâmbit.
„Felicitări, doamnă Ana Marinescu”, a spus ea odată cu voce tare. — „Ați crescut fiul perfect: unul care niciodată n-o să vă părăsească.”
Seara își făcea ceai cald, pornea filmul preferat și pentru prima dată după atâția ani simțea liniște deplină în sufletul ei; nu singurătate — ci tăcere adevărată; propria ei tăcere pentru care luptase atât; o tăcere care merita fiecare trântire de ușă, fiecare proces obositor și fiecare farfurie spartă vreodată în căsnicie.