Promisese că va scrie.
Iulia îl invitase să petreacă sărbătoarea la ea. Se străduise, pregătise bucate, îl ospătase. Cristian simțea o vină apăsătoare: ca și cum îi dădea speranțe deșarte. Noaptea a rămas la ea, iar dimineața, întorcându-se acasă, a descoperit pe pridvor o siluetă cunoscută.
— Te-am așteptat, — a spus ea capricios.
— Iartă-mă. Am fost la Iulia.
— Înțeleg, — a aruncat fata rece.
Din nou au băut ceai împreună.
— Ai aflat ceva despre incendiu?
— Nu.
Ea nu a mai zis nimic. Doar tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt.
La scurt timp, Elena i-a trimis un plic cu fotografii ale fiului lor și decupaje din ziare. Pe o pagină îngălbenită scria: cu câțiva ani în urmă școala arsese în timpul examenului de biologie. Muriseră copii și profesoara lor.
Cristian a privit lung fotografia încețoșată — și a înlemnit. În imagine a recunoscut chipurile unor fete care încă învățau la el acum, aceleași care chicoteau și cochetau pe coridorul școlii.
„În viață a rămas doar una — Maria Popescu”, spunea legenda de sub poză.
Și acolo a văzut-o pe ea. Fata care venea noaptea la el.
Inima a început să-i bată nebunește; lumea din jur părea că se clatină sub picioarele lui.
Cristian s-a speriat cumplit. Seara a înhățat valiza, și-a aruncat lucrurile la întâmplare și a pornit spre autobuzul de cursă lungă. Pe drum a întâlnit un băiat de clasa a șasea, cu un mic spațiu între dinți când zâmbea:
— Degeaba te grăbești, — a suspinat copilul. — Autobuzul nu va veni. S-a stricat…
— De unde știi?
Băiatul nu a răspuns și a plecat mai departe în tăcere.
Și într-adevăr, autobuzul nu a apărut niciodată în acea zi. Dar noaptea a venit din nou ea:
— Toți au încercat să fugă, — a spus Mara Ionescu liniștit-trist. — Dar nimănui nu i-a reușit…
În ochii ei se oglindea durerea adâncă a unei amintiri vechi de foc și fum ars.
— Erau mulți? — a întrebat Cristian cu glas stins.
— Nu-mi amintesc exact… Nimeni nu-și amintește… Anul acesta parc-ar dura la nesfârșit… Voi tot veniți și veniți aici… Dar tu ești altfel decât ceilalți…
— De ce?
— Nu toți mă lăsau să mă apropii… Le era frică… Dar oricum nu există ieșire de aici…
— Eu nici nu vreau să plec… — a mințit Cristian încercând s-o liniștească. — Oricum acolo afară n-am locul meu…
Scoțând fotografiile fiului său din buzunar:
— Acesta e băiatul meu… Dar poartă alt nume de familie…
— De ce?
Atunci Cristian i-a povestit întreaga sa istorie cu Elena.
— O să regrete că te-a pierdut! — a spus Mara Ionescu cu siguranță liniștitoare.
— Cum poți ști asta?
— Cunosc femeile…
Cristian a privit iar chipul copilului din fotografie:
— Atunci spune-mi ce s-a întâmplat aici!
— Nu acum…
— Incendiul! Tu m-ai rugat să aflu! Toată lumea spune că a fost instalația electrică!…
Mara a clătinat încet din cap:
— Minciună!…
Cuvântul acesta i s-a înfipt adânc în suflet ca un cui ruginit.
A doua zi a avut curaj să vorbească deschis cu Iulia despre asta. La început ea făcea gesturi vagi ca pentru a alunga gândurile negre; dar apoi chipul i s-a schimbat brusc:
— Uneori mi se pare…, — a șoptit ea. — C-am mai trăit anul acesta odată deja!… Din nou și din nou!…
Cristian a rămas împietrit:
— Ce vrei să spui?…
— I-am știut vorbele Oanei înainte s-o aud!… Când urma să spun „corb” în loc de „uliu”!… Știam că vei veni după ore la mine s-o întrebi despre asta!… Totul se repetă mereu!… Suntem prinși într-o capcană!…
El simțea cum sângele i se răcește-n vine:
— Iar cum e posibil așa ceva?…
Iulia a izbucnit într-un suspin sfâșiat:
— Nu știu!… Doar simt că lipsește ceva…, sau cineva!…
L-a privit drept în ochi ca și cum ar fi vrut un răspuns salvator chiar atunci.
— Poate lipsește Mara?… — a rostit el încet aproape fără glas.
Iulia a rămas nemișcată ca lovită fulgerător.
— Ce știi tu despre ea?…
— Foarte puțin.
— O batjocoreau mereu…, îi spuneau „murdara”…, era tot timpul singură…. Și-apoi…, examenele….
Brusc vorba i s-a frânt; ochii i s-au golit complet.
— Mai departe – nimic…, doar miros puternic de fum ars.
Un fior rece l-a străbătut pe Cristian până-n măduva oaselor – totul începea să capete sens terifiant: fata fantomatică, fumul, uitarea.