Fețele acelea.
Cu o zi înainte de examen, Iulia i-a mărturisit:
— Mi-e teamă pentru tine. Noi toți vom rămâne aici, iar tu vei dispărea.
Cristian a zâmbit nervos:
— E o anomalie, niște aburi sau ceva de genul… Nu-ți face griji.
Dar ea a clătinat din cap.
— Nimeni nu a crezut.
Apoi a adăugat:
— Trebuie să ne întâlnim cu ea. În camera cazanelor. Doar noaptea.
Cristian s-a gândit că asta seamănă cu un joc copilăresc de invocat spirite. Dar a acceptat.
Noaptea au mers amândoi. În interior mirosea a fum și metal încins. Lanterna din mâna lui Cristian abia pătrundea prin întunericul dens. Cazanele uriașe stăteau ca niște străjeri tăcuți.
În centrul sălii — o oglindă veche. În ea nu se reflectau ei înșiși, ci privea Mara Ionescu. Palidă, transparentă, cu ochii plecați în jos.
— Mara… — a chemat-o Cristian.
Ea nu s-a mișcat. Doar a rostit:
— Nimeni nu-și amintește. Doar eu. Eu singură port asta.
— Nu e adevărat, — a pășit înainte Iulia. — Îmi amintesc eu! În fiecare an! De fiecare dată întâlneam iubirea și o pierdeam în acel foc! Destul!
Mara și-a ridicat privirea. În ea era doar oboseală adâncă:
— De ce ați venit? Ca să-mi spuneți că sunt nebună?
— Nu, — i-a răspuns ferm Cristian. — Am venit să-ți spunem că nu e vina ta.
Pe chipul fetei s-a ivit un zâmbet amar:
— Toți sunt vinovați… Ei mă batjocoreau… Eu îi uram… Am dorit să dispară — și au dispărut! Eu am făcut asta!
Cuvintele ei sunau ca vocile unui cor al disperării, multe voci într-una singură.
Cristian a pășit prin mirajul coridorului arzând și i-a luat mâinile reci:
— Nu… Tu ai vrut doar sfârșitul durerii tale… Tu îi ții aici încă… Dar ei sunt liberi de mult timp deja… Și trebuie să-i lași să plece…
Iulia s-a apropiat din cealaltă parte și i-a cuprins umerii Marei:
— Iartă-i pe ei… Și pe tine însăți… Noi te iertăm… E timpul…
În ochii Marei s-a aprins flacăra îndoielii, dar scânteia speranței a învins-o în cele din urmă. Ea și-a închis ochii, iar lacrimile i-au curs pe obraji lăsând dâre curate pe față.
S-a auzit un trosnet puternic, ca atunci când se sparge o oglindă groasă.
Mirajele au dispărut toate odată; întunericul redevenise obișnuit; aerul devenise ușor de respirat.
Mara stătea între ei aproape nevizibilă.
— Sunt atât de obosită… — a șoptit ea.
— Știu… — a răspuns Cristian încet. — S-a terminat…
Și ea s-a risipit ca fumul subțire al unei lumânări stinse.
Au rămas doar el și Iulia.
Dincolo de ziduri pentru prima dată după mulți ani se ridica încet un adevărat răsărit.
— Tu pleci… — a spus Iulia.
Nu era întrebare, ci constatare.
Cristian a dat din cap:
— Îmi pare rău… Mă așteaptă…
Ea și-a lăsat privirea în jos:
— Înțeleg… Mulțumesc pentru tot…
— N-am făcut nimic ieșit din comun…
— Ne-ai eliberat…, — a șoptit ea. — Ne-ai salvat de uitare…
Cristian a oftat greu:
— Păcat doar că Mara n-a putut fi salvată…
Iulia l-a privit drept în ochi:
— Toți suntem vinovați… Și eu la fel…
Am văzut cât îi era de greu…
Dar nimeni n-a ajutat-o…
Doar tu ai încercat…
El n-a știut ce să mai spună.
Acum pricepea limpede:
fiecare își poartă propria vinovăție.
El însuși își părăsise fiul,
alesese mândria în locul luptei.
Cristian a întins mâna
și i-a atins obrazul cald al Iuliei:
— De acum va fi bine…
Totuși ea a izbucnit în plâns.
De lacrimile ei inima lui s-a strâns dureros.
S-a întors repede,
de teamă că dacă ar mai rămâne chiar și un minut —
n-ar mai putea pleca deloc.
Mergea spre viitor,
unde îl aștepta băiatul lui
și poate îl mai aștepta Elena…
Ea niciodată nu-l va iubi
așa cum l-a iubit Iulia…
Dar nici el încă nu știa
pe cine avea să iubească mereu.