— Părinții mei vor să locuiască la noi șase luni, e destul loc pentru toți, — anunță Alexei la cină, tăind cu grijă friptura, de parcă nu tocmai vestise o știre importantă care le va schimba destinul.
Natașa înțepeni cu paharul la buze.
Apa se vărsă pe fața de masă, lăsând o pată întunecată pe țesătura albă. — Șase luni? — întrebă din nou, simțind cum cuvintele îi apasă gâtul. — Direct la noi? Aici?
— Da, — ridică din umeri Alexei, de parcă vorbea despre o livrare banală, nu despre o răsturnare a vieții lor obișnuite. — Casa e spre demolare, cu mutarea sunt multe formalități. De ce te uiți așa la mine?
Natașa puse încet paharul pe masă și începu să șteargă pata cu șervețelul.
Primul pe care îl împărțeau împreună.
Îmbibat cu mirosul de cafea de dimineață, umplut cu muzica lor, cu lumina micilor bucurii. — Nu mă uit în vreun fel special, — minți ea. — Doar… e neașteptat.
— Hai, lasă! — zâmbi Alexei atât de sincer încât ei îi deveni jenă de propriile gânduri. — Prăjiturile mamei, mâinile iscusite ale tatei. Tu însăți spuneai că aici la noi e „aerisit”! Cuvântul a fost al tău.
Când tocmai se mutaseră, spusese că în casa asta e destul spațiu pentru inspirație.
Acum însă suna ridicol. — Iar unde îi vom așeza? — Natașa privi sufrageria, calculând mental suprafața.
— În birou. Extindem canapeaua, mutăm dulapul.
Locul unde lucra.
Cărțile, ideile pe post-it-uri, notițele de la cursuri — întreaga ei lume profesională adunată într-un colț. — Iar lecțiile mele? Predau acolo, Alexei.
El făcu un gest vag cu mâna: — Le muti în dormitor sau în sufragerie. Șase luni trec repede, crede-mă.
În tonul său suna siguranța unui bărbat care nu se îndoia de propria dreptate.
Nici o urmă de luare comună a deciziilor. — Nu pot să îi las pe părinți fără adăpost, înțelege, — își îmblânzi glasul el. — Sunt oameni de-ai noștri.
Natașa se ridică și începu să strângă farfuriile.
Ciocănitul metalic al tacâmurilor tăia tăcerea grea. — Înțeleg, — spuse în sfârșit. — Desigur, să vină.
La urma urmei, aceștia sunt cei care au crescut omul pe care îl iubește.
Șase luni nu înseamnă veșnicia.
Se vor descurca. — Atunci perfect! — se însenină Alexei, îmbrățișând-o pe la spate în timp ce ea încărca mașina de spălat vase. — Vin vineri. O să vezi, totul va merge minunat.
„Încep să mă îndoiesc”, se gândi Natașa, dar se forță să zâmbească. — Trebuie să pregătesc biroul, — spuse, închizând ușa mașinii de spălat vase.
Vineri, grădina de la intrare prinsese viață cu culori noi.
Trandafirii plantați primăvara trecută își deschiseseră bobocii, de parcă special pentru sosirea oaspeților.
Natașa rupse o floare și o puse într-o vază pe masa din bucătărie — o mică rezistență: „Ține minte, aceasta e casa noastră”.
Alexei se agita prin camerе, verificând pregătirile.
Se comporta ca un copil înaintea sărbătorii — emoționat și bucuros.
Natașa îl observa cu căldură.
Poate că temerile ei sunt exagerate?