«Nu pot să cred că tu ești fiul meu…» — șopti Diana, cu vocea tremurândă de revoltă și durere.

Cine poate îndura atâta durere și să rămână în picioare?
Povești

— Și mă dor, și nu le simt deloc.

— Asta e imposibil, — a mormăit medicul. — Poate doar vi se pare. O să vă treacă.

Dar Ioana știa că nu-și închipuie. Nu putea merge. Nu putea sta în picioare. La început, toți dădeau din umeri: „Poate e oboseala”, „Poate e depresie postnatală”. Dar timpul trecea, iar picioarele tot nu o ascultau.

Tudor era disperat. Alerga prin spitale, căuta specialiști, cerea opinii. Diana stătea cu copilul cât timp el o ducea pe Ioana la investigații.

— O să ne revenim, o să fie bine! — îi repeta Tudor soției sale în fiecare zi.

Ioana zâmbea slab și încerca să creadă. Încerca pentru Tudor și pentru Nicu, care creștea văzând cu ochii și râdea de fiecare dată când o vedea.

Într-o zi, după un control amănunțit într-un spital din București, un neurolog i-a spus:

— Aveți o complicație rară după anestezie spinală. Se întâmplă foarte rar… dar se întâmplă. Va fi nevoie de reabilitare îndelungată.

A urmat o perioadă grea: fizioterapie zilnică, dureri constante și lacrimi ascunse sub pernă noaptea. Dar Ioana nu s-a dat bătută niciodată.

Tudor era mereu lângă ea: o ținea de mână la exerciții, îi aducea ceaiul preferat dimineața și îi citea povești seara ca să adoarmă mai ușor.

Nicu a făcut primii pași înaintea mamei lui — dar când Ioana a reușit pentru prima dată să stea singură în picioare lângă pat, băiatul a bătut din palme și a strigat:

— Mama! Bravo!

Și atunci Ioana a plâns — dar erau lacrimi de bucurie.

Viața lor s-a schimbat mult după aceea. Casa visurilor lor era aproape gata; Tudor lucra până târziu ca să termine totul la timp pentru mutare.

Într-o seară de toamnă târzie, când frunzele foșneau sub pași și aerul mirosea a fum dulceag de lemn ars undeva în depărtare, Tudor i-a spus:

— Știi ce? N-am întâlnit niciodată pe cineva mai puternic decât tine.

Ioana l-a privit lung și i-a răspuns:

— Eu n-am întâlnit niciodată pe cineva care să mă iubească atât de mult încât să mă țină întreagă atunci când eu simțeam că mă destram…

Și s-au îmbrățisat acolo, pe terasa casei neterminate — dar deja plină de viață.

Continuarea articolului

Pagina Reale