– Ai găsit pe cine să compătimești: o infirmă și o orfană naivă, – zâmbi batjocoritor Tudor.
– Dar nu tu ai făcut-o așa? Poate că, dacă ai fi ajutat-o pe Ioana, s-ar fi recuperat de mult? – în vocea Daciei se simțea amărăciune. – Iartă-mă, Tudor, acum nu am timp. Te rog să pleci.
Ioana auzise această discuție prin ușa întredeschisă și acum plângea în tăcere. Ușa se trânti. Se auziră pași ușori. Diana aruncă o privire în cameră. Văzu lacrimile din ochii Ioanei și înțelese totul.
– Te-ai trezit deja, draga mea? – întrebă ea încet. – Foarte bine. Acum facem puțină gimnastică, apoi mănânci prânzul și după aceea vine maseurul.
– Diana, vă rog frumos, dați-mi o săptămână. Mă gândesc unde să mă mut, – Ioana încerca să evite privirea soacrei sale.
– Ce?! – Diana aproape că surzi la auzul acestor cuvinte ale Ioanei.
– Vă deranjăm. Ocupăm locul. Vă este greu cu noi doi. Și vă certați cu fiul dumneavoastră din cauza mea.
Diana zâmbi trist.
– Ioana, nu sunt un monstru. Da, mi-am crescut greșit fiul, dar nu sunt un monstru. Nu veți pleca nicăieri. Nu-mi pot imagina viața fără tine și Nicu.
– Dar cum… Ați spus…
– I-am cerut lui Tudor să-ți returneze banii – cei pe care i-ai investit în casă. Nouă ne-ar prinde bine un apartament mai spațios pentru mine, tine și Nicu, cu un hol larg.
Ioana nu putea pricepe despre ce tot vorbea soacra ei. Tot ce se întâmpla i se părea o farsă – ca atunci când Tudor anunțase că pleacă.
– Acum voi sunteți sensul vieții mele. Îmi place să mă ocup de Nicu. Vreau ca tu să te ridici pe picioare și să fii fericită. Și mă doare ceea ce a făcut Tudor.
– Nu vreau ca dumneavoastră să suferiți din cauza noastră… – izbucni în plâns Ioana.
– Ce spui tu acolo, draga mea? Eu nu sufăr deloc… – ochii Dianei erau și ei plini de lacrimi. – Da, sunt obosită… dar măcar nu stau pe bancă cu vecinele ca o babetică… Ei hai! E timpul! Hai repede la treabă!
Gimnastică ușoară, mic dejun, o scurtă plimbare (slavă Domnului că stau la parter). În timp ce Ioana pregătise cina cât de cât singură prin bucătărie, Diana îl aduse pe Nicu de la grădiniță acasă. Apoi veni și maseurul.
***
Mihai nu avea un fizic atletic impresionant, dar știa exact cum să pună un pacient pe picioare din nou. Lucra cu Ioana deja de trei luni și vedea cât de hotărât lupta fata pentru a reveni la viața normală.
– Ioana, dacă continuați recuperarea în ritmul ăsta va trebui s-o cer pe domnișoara de la mama ei! Sper că mama n-are nimic împotrivǎ?
– Mihai… eu sunt orfanǎ… iar Diana e soacra mea…
– Soacrǎ?! Deci sunteţi cǎsǎtoritǎ… – spuse Mihai dezamǎgit.
– Nu… n-am apucat s-ajungem la cununie… Dar ea mi-e demult ca o mamǎ… Aşa cǎ puteţi s-o cereţi liniştit! – râse vesel Ioana.
Auzind râsul lor din camerǎ intrǎ şi Diana:
– Fata mea dragǎ… aţi terminat?
– Da mamǎ! – zâmbi iar Ioana larg şi cald.
– Haideţi la ceai! Mihai dragule… ne onorezi?
– Cu mare plãcere! – Mihai îi întinse mâna şi pentru prima datã Ioana reuşi s-ajungã singurã pânã-n bucãtãrie sprijinindu-se doar de braţul lui…
– Of fata mea… – ochii Dianei straluceau umeziţi: — În sfârşit!
— Mamã… tot datoritã ţie — drumul pânã-n bucătărie fusese scurt dar obositor — Acum stãtea jos şi privea fericit spre cei dragi — Mihai chiar a zis c-o sã mã ia dac-aş merge singurică! Tu n-ai nimic împotrivǎ?
Diana doar râse şi clătinӑ capul cu blândeţe…
***
Dupӑ doi ani Tudor plecă într-un concediu la mare alături de ultima lui iubită ocazionalӑ — mergea agale pe plajӑ ascultând flecăreala nesfârşită despre haine şi reduceri şi loţiuni protectoare şi spray-uri bronzante… În piept simţea demult goliciunea unei vieţi irosite printre aventuri goale… Blonda care mergea lângӑ el îl obosea teribil…
Deodatӑ auzi undeva alături un râs cristalin — exact ca al Ioanei… Întoarse capul şi o vӑzu…
Exact aşa cum fusese cândva — cu acel acvariu micuţ şi peştişor…
— Ce e băiete? Nu recunoşti? — vocea aceea dureros de familiarӑ îl smulse brusc din amintiri…
— Mamӑ?! Tu aici?!
— Am venit în vacanţӑ cu familia: fata noastrӑ dragӑ… ginerele meu… nepotelul nostru…
— Mamа?! Eşti bine? Eu sunt singurul tâu copil!! — Kostic era convins c-a luat-o razna complet…
— Nu Tudor… poate eşti singur după sânge… dar după suflet?… Mulţumesc ţie c-ai adus-o odatӑ aici pe Ioana… Acum ea şi Nicu îmi sunt cei mai dragi oameni…
— Şi ginerele?
— Mihai? Ce credeai tu?… C-or s-o lase toată viaţa singură?… Nuuu dragule!… Au fӑcut nunta acum jumătate de an!… Da’ probleme mai sunt desigur!… Dar astea-s fleacuri când ai oameni lângӑ tine…
— Şi eu?
— Nu ştiu băiatule… iartӑ-mӑ!… Ţi-ai fӑcut alegerea ta demult!… Dacă vrei vreodat᾿ s-vorbim — sunȋ-m᾿…
Tudor dȋncuviinţȋ din cap tȃcut… Şi rămase mult timp privind cu amărăciune spre mama sa care mergea braţ la braţ cu şchiopătânda lui Ioana… Alături păşea Mihai purtându-l mândru pe umeri pe micuţul Nicu…