Luminița mergea spre stație clătinându-se ușor de durere, fără să vadă nimic în fața ochilor. În cap îi răsuna un singur gând: doar să reziste, doar să ajungă, doar să se termine mai repede totul! O cuprinsese greața, o întorcea pe dos, o durea capul insuportabil, ca și cum mii de ciocănele loveau biata femeie în tâmple, în frunte și în ceafă. Gândul că ar fi trebuit să cheme un taxi abia i-a fulgerat prin minte și s-a pierdut imediat undeva între durere și ultimele puteri rămase.
Aruncând o privire fugară la ceas, Luminița s-a asigurat că mai prinde autobuzul și a încetinit pasul. Ce rost avea să alerge dacă mai avea destul timp la dispoziție?
Fără să-i mai pese de conveniențe, femeia s-a așezat pe banca din stație și s-a rezemat obosită cu capul de peretele metalic. A închis ochii ca să-i fie mai puțin greață și număra secundele până la sosirea transportului public. Atât era de absorbită în această activitate plictisitoare încât nu a realizat imediat că vocea aceea atât de cunoscută i se adresa chiar ei.
— Uite cine e aici! Luminița în persoană! Ce-i cu tine așa dichisită? E zi lucrătoare parcă, dar tu arăți… te-ar pune direct în sicriu! Ce-ai făcut în weekend? Ai tras bine la măsea, mamă? Băutura nu duce la nimic bun, Luminița! Alcoolismul feminin e incurabil — și oricum, o mamă care bea e un blestem pentru familie.
Fostul soț — taman el lipsea ca ziua ei să fie complet distrusă!
Abia dacă i-a aruncat o privire scurtă bărbatului înainte să-și închidă iar ochii.
— Te-ai lăsat rău de tot, Luminița! Și te dădeai drept una serioasă! Cică nu bei niciodată… bleah. Bei pe ascuns acum, așa-i? Ha-ha-ha!
Fostul soț se uita la ea ca la un gândac scârbos — ceva respingător până la dezgust — ceva ce nici nu vrei să privești.
Oamenii din stație deja priveau chiorâș spre acest cuplu ciudat. Cum altfel? El părea cât de cât prezentabil — poate puțin șifonat — dar ea chiar arăta jalnic. Hainele erau curate și îngrijite cât de cât, dar femeia părea complet neglijată: umflată toată la față ca după zile întregi de băut.
Privirea stinsă și lipsită de sens, ochii umflați aproape închiși, fața buhăită cu buze crăpate pline de coji uscate; părul nespălat prins într-o coadă ridicol de neîngrijită; mâinile îi tremurau vizibil; era palidă toată — gata-gata parc-ar fi căzut jos din picioare.
— Ce taci așa, Luminița? Nici măcar nu vorbești cu mine! Hai las-o baltă… suntem oameni toți — se întâmplă oricui. Cum e fata? Ți-au intrat alocațiile? Vin diseara pe la voi… aduc niște bani pentru ea… îi iei ce are nevoie…
Luminița oftase chiar cu ușurare când autobuzul a sosit. Clătinându-se tot așa cum mergea înainte, abia urcase treptele vehiculului când s-a prabușit pe un loc liber. Mai era puțin… chinurile aveau curând să ia sfârșit.
Nenorocitul ăsta de dinte… De ce oare doare mereu exact când îți e lumea mai dragă?
De fapt… poate că nu era chiar „pe neașteptate”. Primul semn fusese demult – când dintele acela a început să pulseze ușor și reacționa brusc la rece sau cald…