Problema era serioasă, nu era vorba doar de tratamentul unui dinte – urma să fie internată în spital, și nu în orice secție, ci la chirurgie maxilo-facială. Luminița, derutată, a spus că bine, mâine va pleca cu autobuzul de noapte, dar medicul a întrerupt-o: „Cum adică autobuz? Acum, imediat, cu ambulanța! Altfel riscați să nu mai ajungeți.”
Când Luminița l-a sunat pe fostul soț rugându-l să o ia pe fiica lor de la grădiniță, el a început inițial să facă glume: „Ce e? Te-ai trezit cu mahmureală și nu mai poți avea grijă de copil?” Luminița i-a închis telefonul și a izbucnit în plâns. Ce putea face? Cum să procedeze? Părinții ei locuiau într-un sat aflat la puțin peste o sută de kilometri de oraș – nici prea aproape, nici prea departe. Erau încă tineri și lucrau; cum să le lase și nepoata pe cap?
Fostul soț a sunat înapoi după vreo cinci minute. Și-a cerut scuze și a întrebat: „Ce s-a întâmplat, Luminița? O iau eu dacă trebuie. De ce plângi? Și… iartă-mă pentru dimineață. Doar că arătai cam rău… Am crezut că ai petrecut bine cu prietenele în weekend.”
Luminiței îi venea să-i spună multe lucruri fostului soț, dar nu mai avea putere. I-a spus doar că trebuie să meargă la spital fără alte explicații sau detalii.
Mai târziu, după toate procedurile neplăcute prin care trecuse și când își revenise cât de cât, fostul soț a venit s-o viziteze – nu singur, ci împreună cu fetița lor. Avea un aer vinovat și confuz și își tot cerea scuze.
– Iartă-mă, Luminița… N-am știut că te doare dintele atât de tare. Am crezut că ai băut ceva și ți-e rău… mahmureală sau ceva. Gabriela m-a sunat și mi-a zis că dormi – ai băut ceva și dormi. Probabil eram distras și n-am auzit bine când ai zis că ai luat o pastilă… De ce n-ai spus nimic? De ce-ai tăcut și te-ai chinuit singură? Nu puteai să mă suni? O luam eu pe Gabriela la mine și te duceam direct la spital… Poate n-ajungeai în halul ăsta.
Luminița tăcea. Încă îi era greu să vorbească – o durea totul – dar nici nu mai avea rost acum. Amândoi greșiseră. Sebastian își făcuse filme inutile în cap, iar ea se abținuse să spună clar că o doare dintele.
Curând după aceea s-a întors acasă iar viața a reintrat pe făgaș normal: casă – serviciu – grădiniță. Doar că acum Luminița nu mai ignora semnalele corpului ei; nu se mai juca cu durerile dentare. Las’că-i știe ea pe dinții ăștia… Când decid ei să-și arate colții (la propriu), tot ea pierde până la urmă. Mai bine previi decât tratezi.
Și încă ceva: Luminița s-a lămurit că n-ar trebui judecați oamenii fără să le cunoști povestea. Cine știe prin ce trece femeia aceea care stă pe banca din stație cu privirea pierdută?
Pe vremuri se strâmba dezgustată când vedea astfel de oameni — gândea imediat „alcoolică”. Dar acum… acum se apropie uneori încet și întreabă: „Sunteți bine? Aveți nevoie de ajutor?”
Uneori lucrurile nu sunt deloc ceea ce par la prima vedere — bărbatul întins pe marginea drumului poate fi un om lipsit complet de puteri care are nevoie disperată de ajutor… Nu un bețiv ordinar cum presupunem ușor.
Și femeia poate avea nevoie de sprijin.
Și adolescentul.
Și copilul.
Viața e complicată.
Suntem oameni.
Nu judeca — ca să nu fii judecat nici tu!