Primele picături de ploaie au început să bată în geam.
– Știi, – vocea lui a sunat neașteptat de răgușită, – când tata a propus să trecem casa pe numele meu, m-am gândit doar la cât de corect e asta din punctul de vedere al tradițiilor familiale. Nici nu mi-a trecut prin minte…
S-a oprit brusc, iar eu m-am întors spre el. În părul lui apăruseră mai multe fire albe – când se întâmplase asta? De ce nu observasem până acum?
– La ce nu te-ai gândit, Alexandru?
– La familia noastră. La ceea ce am construit împreună în toți acești ani, – și-a ridicat privirea spre mine. – Știi când m-am speriat cu adevărat? Când am văzut actele acelea la notar. Fiecare chitanță, fiecare extras… Mi-am amintit brusc cum ai vândut bijuteriile bunicii tale. Cum ai plâns noaptea după aceea, crezând că nu te aud.
Am oftat sacadat. Vremurile acelea păreau atât de îndepărtate – eram tineri, plini de speranțe și credeam unul în celălalt fără rezerve.
– Mâine merg la notar, – Alexandru s-a ridicat și s-a apropiat de mine. – O să pun totul la locul lui. Casa va fi pe numele amândurora.
– Nu e vorba despre acte, – am clătinat din cap. – E vorba despre încredere. Înțelegi asta?
– Înțeleg, – mi-a atins cu grijă mâna. – Și știu că un simplu „iartă-mă” nu e suficient aici. Dar vreau să repar totul. Cu adevărat.
Afară ploaia se întețea. De undeva din depărtare s-a auzit un tunet.
– Părinții tăi o să fie împotrivă, – am remarcat eu.
– Să fie, – vocea lui a devenit fermă. – Prea mult timp le-am permis să se bage în viața noastră. Știi când ai vorbit despre copii… Despre exemplul pe care li-l dăm… A fost ca o revelație pentru mine.
A tăcut o clipă, apoi a adăugat mai încet: – Îți amintești cum Ianis anul trecut a intrat la facultate? A spus că vrea să devină medic ca tine. Nu inginer ca mine sau tata. Ci medic. Și știi ce m-a uimit? A zis: „Vreau să ajut oamenii ca mama mea. Ea întotdeauna își ține promisiunile și nu trădează niciodată.”
Am simțit cum lacrimile îmi urcă spre ochi. Fiul nostru încăpățânat…
– Nu vreau să pierd ceea ce avem noi doi, Elena, – Alexandru m-a cuprins ușor peste umeri. – Nu vreau ca copiii noștri să crească cu ideea că tradițiile sunt mai importante decât sinceritatea. Că poți trăda pe cei pe care îi iubești pentru niște… reguli.
M-am rezemat de umărul lui. Douăzeci de ani nu sunt doar un număr oarecare. Sunt mii de mic dejunuri împreună, certuri despre culoarea draperiilor din sufragerie și nopți petrecute vegheând lângă patul unui copil bolnav. E o viață întreagă.
– Va trebui să discutăm multe lucruri între noi, – i-am spus eu calm.– Și să stabilim noi limite clare între noi și părinții tăi.
– Știu asta, – a dat din cap afirmativ.– Și sunt pregătit pentru asta acum… cu adevărat pregătit.
Ploaia începea treptat să se domolească afară. Din hol s-au auzit pași grabiți — fiica noastră se întorsese de la antrenament sportiv.
Viața mergea înainte — iar nou nou aveam șansa s-o traim altfel: mai sincer… mai înțelept.
– Mamii! Tatii! Am ajuns acasă! — vocea cristalin-zglobie a Dianei răsuna prin casǎ.— Mmm… Ce bine miroase! Ce avem la cinǎ?
Ne-am privit unul pe altul şi am zâmbit simultan.
Unele lucruri rămân neschimbate… orice ar fi…
— Spalǎ-te pe mâini repede — i-am spus eu retrǎgându-mǎ de lângǎ fereastrǎ.— E timpul cinei! Toată familia e aici!