Ecaterina i-a turnat supă soțului, întors de la serviciu, și s-a așezat lângă el. După ce a așteptat ca acesta să se mai sature puțin, ca să-i „meargă mintea mai bine”, a deschis o discuție serioasă și de mult timp amânată:
— Andrei, trebuie să facem ceva cu mama ta. E deja sfârșit de septembrie, iar iarna nu are cum s-o treacă singură acolo, în satul ei. N-are lemne, cum o să-și încălzească casa aia mare? Și are deja șaptezeci și cinci de ani.
— Și ce propui?
— Andrei, tu glumești? Îți spun asta de anul trecut: trebuie dusă într-un azil privat. Costă patruzeci de mii pe lună. Ea are pensie douăzeci. Casa o va trece pe numele tău. Casa aia valorează cel puțin trei milioane. Și cât crezi că mai are de trăit? Un an-doi.
— Ei și? S-o lăsăm să trăiască acolo cât mai poate — dădu din mână soțul. — Oricum eu sunt moștenitorul. Sora mea e moartă.
— Dar fiul ei Mihai? Dacă se întoarce?
— Ecaterina, de unde să se întoarcă? Din pușcărie? Cu firea lui nu iese niciodată de-acolo, iar dacă iese, într-o lună ajunge înapoi.
— Andrei, vrei ca mama ta să înghețe iarna asta? – soția continua hotărâtă pe poziția ei. — Când ai fost ultima dată la ea?
— Primăvara trecută, când am plantat cartofii.
— Vezi? Poate că e deja moartă acolo și tu nici nu știi.
— Primăvara se simțea bine — ridică din umeri Andrei. — Și oricum vecinii ar fi sunat dacă s-ar fi întâmplat ceva.
— Mâine mergem toți împreună cu băieții la ea. Scoatem cartofii și vorbim despre azilul ăla. Am un pliant colorat despre locul respectiv. I-l arătăm mamei tale, să vadă cât de fericiți trăiesc oamenii acolo. O convingi să treacă casa pe numele tău.
— Da, era timpul demult să scoatem cartofii.
— Ce legătura are cu cartofii?! – soția începu să se enerveze. — O să vorbești despre casa ei?
— Bine… o să vorbesc.