Ana alesese intenționat cele mai scumpe produse pentru cină. Pește roșu, stridii proaspete, o sticlă de vin franțuzesc — toate acestea trebuiau să o impresioneze pe Viorica. Deși… pentru ce? Oricum, Viorica avea să găsească ceva de care să se lege.
Oftă în timp ce aranja șervețelele pe masă. Andrei trebuia să ajungă de la serviciu la ora șapte, dar, ca de obicei, întârzia. Viorica sosise cu o oră mai devreme — „ca să ajute”, dar în loc de asta se instalase în fotoliu cu aerul unui general înaintea bătăliei.
— Ai de gând să stai așa cu expresia aia tâmpă pe față? — Viorica își îngustă ochii. — Sau îmi torni și mie un ceai odată?
Ana strânse din dinți, dar zâmbi.
— Desigur, imediat.
Turnă apă fierbinte în ceașcă, încercând să nu tremure de furie. Ceainicul era greu ca răbdarea ei.
Ușa trânti — era Andrei. Intra în bucătărie, își sărută mama pe obraz și îi făcu un semn Anei din cap.
— Miroase bine… — mormăi el, scoțându-și cravata.
— În sfârșit! — Viorica se însufleți imediat. — Puiule, ai slăbit tare. Te hrănește măcar?
Andrei nu spuse nimic și se așeză la masă. Ana puse farfuriile cu aperitive în fața lor.
— Ce-i asta? — Viorica scormonea cu furculița într-o stridie. — Arată ca niște muci.
— Mamă… — Andrei se încruntă puțin, apoi își domoli tonul. — Hai încearc-o, e un deliciu.
— Deliciu… — pufni Viorica disprețuitor. — Pe vremea noastră oamenii mâncau carne adevărată, nu vietățile astea marine.
Ana se așeză vis-a-vis de ei și-și strânse mâinile sub masă.
— Viorica… poate preferați altceva?
— Aha! Ca apoi să spui tuturor că sunt nerecunoscătoare? Nu mulțumesc! O termin eu pe… chestia asta a ta.
Tăcere. Doar sunetul furculiței zgâriind farfuria răsuna în cameră.
— Apropo, Andrei… — zâmbetul dulce al soacrei apăru brusc din nou. — N-ai uitat rugamintea mea?
Ana ridică privirea.
— Ce rugaminte?
Andrei deveni neliniștit pe loc.
— Eh… nimic important…
— Cum adică nimic important? — vocea Anei devenise tăioasă.
— Mamei îi trebuie un palton nou… cel vechi e complet uzat…
— Și cât costă? — Ana știa deja răspunsul.
— O sută cincizeci de mii…
Farfuria cu salată căzu cu zgomot pe podea.
— Tu… deja ai luat banii?
Andrei evitase privirea ei:
— Da… De pe cardul nostru comun…
Viorica sorbea liniștită din ceai:
— Familia înseamnă totul împreună, Ana. Sau n-ai aflat încă?
Ana se ridică brusc:
— Eu plec acum… înainte să spun ceva ce voi regreta mai târziu!
— Vai ce sensibiloasă ești! – râse batjocoritor Viorica – Puiule drag, ești sigur că te-ai însurat cu o femeie adevărata și nu cu o domniță plângătoare?
Andrei tacea din nou fără replici.
Ana ieși trântind ușa după ea.
Chiar atunci telefonul vibra în buzunarul ei: SMS de la bancă:
„Din contul dvs s-au retras 150 000 lei. Sold rămas: 27 340 lei.”
Și atunci a luat decizia finala.
Dar despre asta aveau să afle abia mâine dimineață…
Ana n-a dormit toată noaptea. Stătuse în bucătărie cu laptopul deschis verificând istoricul tranzacțiilor din contul lor comun. Fiecare rând îi ardea ochii: trei transferuri a câte 50 000 lei către cardul Vioricăi doar luna trecutã! Și asta fără cei 150 000 retrași ieri…
Își turnase deja a treia ceașcă de cafea când auzi pași venind spre bucătărie. Andrei stătuse în prag – mototolit și cu ochii roșii:
– Tu de ce nu dormi? – vocea lui suna iritat
– A tu cum crezi?