— Și tu ce crezi? — Ana i-a întors ecranul spre el. — Explică-mi asta.
El oftă adânc și se prăbuși pe scaun.
— Ți-am spus deja — Viorica are nevoie de un palton.
— De o sută cincizeci de mii? Din bugetul nostru comun? Fără acordul meu?
— Și ce dacă? — Andrei își trecu mâna peste față, iritat. — Și eu câștig bani. Sau ai uitat?
Ana se ridică brusc, iar scaunul căzu cu zgomot pe podea.
— Tu câștigi patruzeci de mii pe lună, Andrei! Patruzeci! Iar eu plătesc rata la apartament, la mașină, și pentru ieșirile tale idioate cu prietenii!
El strânse pumnii.
— Nu vorbi așa cu mine!
— Dar cum să vorbesc? — vocea ei tremura. — Când tu cheltuiești în spatele meu ultimii noștri bani? Cu ce crezi că vom trăi luna asta?
Andrei se întoarse cu spatele.
— Viorica are o pensie mică. Îi e greu.
— Are un apartament cu trei camere în centru! — Ana lovi masa cu palma. — Ar putea închiria două camere și și-ar cumpăra zece paltoane!
Tăcerea căzu ca o pătură grea. Andrei privea fix pe fereastră.
— N-ai înțeles niciodată familia mea.
— Pentru că „familia” ta e doar mama ta, iar eu sunt un accesoriu! — Ana își apucă geanta. — Plec.
— Unde te duci? — se întoarse el brusc.
— La bancă. Să blochez conturile. Până nu cheltui tot pe mama ta nesătulă!
Andrei sări în picioare și îi blocă drumul.
— N-ai curajul!
— Încearcă să mă oprești.
Rămase nemișcați la câțiva centimetri unul de altul. Ana vedea cum îi tremurau nările, cum i se încleștează maxilarul. Pentru prima dată în cinci ani de căsnicie simțea frică față de acest om.
— Bine, — cedă el neașteptat. — Du-te. Dar după aia să nu vii la mine cu rugăminți.
— Ce fel de rugăminți?! — pufni Ana, strecurându-se spre ușă. — Să-ți dau voie să mai furi niște bani?
Trântitul ușii a sunat ca un foc de armă.
Ana stătuse afară, inima îi bătea nebunește în piept. Scoase telefonul și formă numărul băncii; mâinile îi tremurau.
— Alo? Aș vrea să blochez toate cardurile legate de cont…
Când închise apelul, primi un mesaj de la Viorica: „Banii n-au ajuns. Ce-i prostia asta?”
Ana zâmbi pentru prima dată în ziua aceea. Urma un război, dar era pregătită pentru el.
Ana stătuse într-o cafenea vizavi de bancă când telefonul vibra din nou. De data aceasta era un apel de la Andrei. Inspirând adânc, duse telefonul la ureche.
— Ești complet dusă?! — vocea lui răsunase ascuțit prin receptor ca o lamelă subțire direct pe timpan. — Mama tocmai m-a sunat plângând isteric!
— O dimineață minunată, dragule, — răspunse rece Ana. — Tocmai beau cafeaua mea liniștită acum… Nu vrei să mă suni când vei ști cum se vorbește civilizat?
La celalalt capăt al firului se auzea respirația greoaie a lui Andrei.
— Ai blocat cardurile! TOATE cardurile! Cum o să trăim?
— La fel cum triam înainte să începi să-i dai banii noștri mamei tale: din salariu!
— A fost temporar! — ridică tonul Andrei. — E ziua ei!
Ana amesteca încet cafeaua cu lingurița, urmărind cum se topește zahărul printre valuri mici maronii-aurii din ceașcă.
— Interesant… Și cele trei transferuri a câte cincizeci de mii luna trecută au fost tot cadou?