Tăcere. O tăcere mult prea lungă.
— Ai… verificat contul?
— Da, dragule. Și știi ce altceva interesant am descoperit? — Ana scoase din geantă o listare. — Un transfer de trei sute de mii acum jumătate de an. Pentru „tratament”. Numai că nu-mi amintesc ca Viorica să fi fost bolnavă.
— Asta… — Andrei se bâlbâi. — A fost pentru niște investigații medicale.
— La un resort de lux? — Ana răsfoi paginile. — Ciudat loc pentru tratament, nu crezi?
Îl auzea cum înghite în sec la celălalt capăt al firului.
— M-ai urmărit?
— Am protejat familia noastră. Deși, se pare că eram singura care o făcea.
— Gata, ajunge! — răcni Andrei. — Vin acum și discutăm față în față!
— Nu te obosi. În seara asta dorm la Simona.
Ana închise telefonul, lăsând țipetele lui suspendate în aer. Cafeaua devenise brusc amară, deși zahărul deja se topise.
Deschise albumul foto din telefon. Era acolo o poză cu ea și Andrei la mare, acum doi ani. Râdeau atât de tare atunci când valul îi udase pantalonii scurți… Parcă a trecut o viață de atunci…
Telefonul sună din nou. Număr necunoscut.
— Alo?
— Sunt Viorica, — vocea soacrei suna ca șmirghelul pe metal. — Ți-ai pierdut complet rușinea, fetițo.
— Bună ziua, Viorica. Cum e noul palton?
— Nu te da isteață! Ce crezi tu că faci? Vrei să-mi distrugi familia? Andrei tocmai m-a sunat plângând!
Ana strânse telefonul atât de tare încât i s-au albit degetele.
— Fiul dumneavoastră nu plânge din cauza mea. Ci pentru că minciunile lui au ieșit la iveală. Trei sute de mii pentru casă la țară, Viorica? Serios?
La celălalt capăt al firului se lăsase liniștea pentru o clipă.
— A fost… a fost o investiție!
— În confortul dumneavoastră pe banii noștri comuni, — tăie scurt Ana conversația. — Discuția s-a terminat.
Închise apelul și observă brusc că-i tremurau mâinile. Avea lacrimi în ochi, dar le șterse repede. Nu avea să le dea satisfacția asta.
Chelnerul veni să întrebe dacă mai dorește ceva, dar Ana clătină din cap negativ. Scoase un carnețel și începu să noteze toate transferurile pe care le găsise în ultimul an. Suma se apropia de un milion de lei.
„Cum naiba n-am observat asta mai devreme?” gândea ea în timp ce scria cifrele cu mâna tremurând ușor. Poate că nu voia să vadă adevărul atunci… Dragostea e oarbă, dar trădarea… trădarea lasă întotdeauna cicatrici adânci.
Telefonul sunó iar: Simona.
— Hei! Sunt aproape de cafenea! Tu ești acolo?
— Da, — Ana trase adânc aer în piept. — Mulțumesc că ai venit…
— Nebuno mică! Suntem prietene! Fugi repede și strânge-ți lucrurile – mergem la mine! Și da… pregătește-te de război!
Ana băgase hârtiile în geantă cu mișcări hotărâte. Războiul deja începuse – și ea nu mai avea nicio intenție să fie victima lui.
Ploaia bătea ritmic în geamurile apartamentului Simonei când Ana își despacheta lucrurile: două genți cu strictul necesar – acte, laptopul și câteva haine esențiale. Restul rămânea acolo – în apartamentul lor comun cu Andrei… sau mai bine zis: apartamentul ei – cum realizase limpede abia acum.
— Și ce ai de gând să faci acum? — Simona îi puse cana cu ceai fierbinte pe masă dinaintea ei.— Divorț?
Ana clătină încet din cap privind reflexia ei tremurată în lichidul întunecat:
— Mai întâi trebuie să mă ocup de conturi…