Ana clătină încet din cap, privind reflexia ei în lichidul întunecat.
— Mai întâi trebuie să rezolvăm cu conturile. Am blocat cardurile, dar nu e suficient.
Telefonul a sunat din nou. A zecea oară în seara asta. Andrei. Ana s-a întors cu spatele la ecran.
— Nu vrei să răspunzi? — Simona a ridicat o sprânceană.
— I-am spus tot ce aveam de spus.
În acel moment s-a auzit soneria de la ușă. Ascuțită, insistentă. Simona s-a dus să deschidă, dar Ana i-a prins mâna.
— Nu deschide. E el.
— Ana! — se auzi vocea lui Andrei de cealaltă parte a ușii. — Știu că ești acolo! Deschide, trebuie să vorbim!
Simona se uită întrebător la prietena ei. Ana oftă adânc și dădu din cap afirmativ.
Andrei năvăli în apartament, ud leoarcă de ploaie, cu o privire tulbure și agitată. Mirosea a alcool.
— Ai înnebunit complet? — păși spre Ana. — Am sunat toate prietenele tale! Viorica e disperată!
— Ca de obicei, sentimentele mamei tale sunt pe primul loc, — remarcă rece Ana. — Ce vrei, Andrei?
— Să-mi dai banii înapoi! — trânti pumnul în masă, iar cana cu ceai tresări. — N-ai dreptul să blochezi conturile noastre!
— Ale noastre? — Ana se ridică încet în picioare. — Hai să fim sinceri: cine a plătit avansul pentru apartament? Eu. Cine achită rata lunară? Tot eu. A cui e mașina din garaj? A mea. Ce bani ai tăi vrei tu exact să-ți dau?
Andrei se făcu alb la față. Degetele i se strânseră în pumni.
— Suntem o familie! Totul ar trebui să fie comun!
— Familie? — Ana izbucni într-un râs lipsit de bucurie. — O familie nu fură de la familie. O familie nu minte. Ți-ai făcut alegerea, Andrei. Și n-ai ales pe mine.
Se apropie de fereastră și privi străzile ude afară. Pe undeva pe acolo era viața ei de altădată, care acum părea atât de îndepărtată.
— Voi depune actele pentru divorț, — spuse ea încet. — Mașina e a mea. Apartamentul la fel… Acum cere bani de la mama ta dragă.
Andrei rămase nemișcat pe loc. Părea că nu-i vine să creadă ce aude.
— Tu… tu nu poți face asta… Noi…
— Gata, Andrei! S-a terminat totul! — Ana se întoarse spre el cu o privire goală: nici urmă de furie sau durere – doar vid absolut.— Pleacă!
El mai rămase un minut nemișcat apoi brusc se întoarse și ieși trântind ușa atât de tare încât pereții tremurară ușor.
Simona se apropie precaut de prietena ei.
— Ești sigură că asta vrei?
Ana dădu din cap afirmativ privind cum picurii curg pe geam ca niște fire subțiri fără sfârșit.
— El și-a făcut alegerea demult… De fiecare dată când transfera bani… De fiecare dată când mă mințea… De fiecare dată când punea interesele ei mai presus decât ale noastre…
Telefonul sunó din nou: Carmen… Ana ridică aparatul, privi ecranul și… îl stinse.
— Destul! Din clipa asta trăiesc pentru mine însămi…
Afarã ploaia devenea tot mai puternică… Undeva prin oraș fostul ei soț mergea ud până la piele prin torenți iar mama lui plângea într-un apartament cu trei camere… Dar Anei nu-i mai păsa…
Se apropie de oglindã și își aranjã părul ciufulit… În reflexie o privea altcineva – o femeie puternică, hotărâtã şi liberã…
— Mâine merg la avocat… – spuse ea întorcându-se spre Simona – Iar apoi… vedem noi…
Pe masã ardea mocnit o lumânare proiectând umbre ciudate pe pereţi… De undeva din afară bubui un tunet… Dar aici – în acest mic apartament liniştit şi sigur – era pace… Pentru prima datã după mulţi ani…