Bine că avea căștile pe urechi, pentru că Raluca a prins din greșeală un fragment dintr-un cântec și era cât pe ce să-i curgă sânge din urechi.
Paul aproape că nu vorbea cu fiul său – îl întreba ce mai face și apoi se retrăgea la televizor. N-a fost niciodată prea vorbăreț, Paul al ei, dar acum tăcea de-a dreptul. O dată a încercat să se strecoare noaptea în dormitor, dar Raluca ungea podeaua cu ulei în fiecare seară, așa că Paul a alunecat și a căzut, înjurând zgomotos. A doua zi șchiopăta ostentativ, iar ea s-a prefăcut că nu observă nimic.
Băieții însă s-au împrietenit repede, în ciuda diferenței de vârstă, și curând dispăreau împreună toată ziua. La început Raluca s-a îngrijorat, dar apoi și-a spus că e mai bine așa – avea mai puține griji.
În august au sunat de la spital și au anunțat că bunica băiatului murise. Nu mai putea evita o discuție cu Paul – trebuiau să decidă ce urmează.
— Să rămână la noi, – spuse rece Raluca.
Paul o privi drept în ochi și întrebă:
— Dar cu noi cum rămâne? O să mă ierți vreodată?
Raluca ridică din umeri.
— Dacă vrei, îl putem da la casa de copii — propuse soțul.
— Tu ai pic de conștiință? Când e vorba de făcut copii ești primul, dar când vine vorba de crescut… te dai la fund?
— Nu zic nu… doar că…
— Tu mereu „doar”! Tot timpul ești la serviciu tău nenorocit! Un fiu ți-a crescut ca iarba pe marginea drumului, acum și al doilea! Și-apoi ne mirăm de ce ajung pe mâna poliției… Copilul trebuie crescut! Educat! Și dacă Andrei e responsabilitatea mea, atunci scuză-mă – ăsta e fiul tău. Faci ce vrei!
Discuția s-a terminat acolo. Mai târziu s-a apropiat Andrei de ea; inițial Raluca n-a înțeles ce voia. Altădat’ venea cerând bani – stând drept ca un sfânt cu sprâncenele arcuite și voce nevinovată: „am văzut la un prieten… toți au deja…” Dar demult nu-i mai cerea bani lui Raluca; iar ea prefera să nu întrebe de unde are – dormea mai liniștită așa. Ce i-ar mai fi trebuit acum?
— Cât o să vă mai țină circul ăsta cu tata? — întrebă el.
— Nu pricep — te-a trimis el?
— Și dacă m-ar fi trimis? Dar nu m-a trimis. Eu singur am venit. Voi l-ați adus aici pe băiatul ăla… Acum vreți să-l faceți vinovat? Cristian e terminat psihic deja — crede c-a greșit el cu ceva!
Raluca ar fi vrut să spună: „și n-o fi?” — dar tacu’.
— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala – îi porunci Raluca. – Ne descurcăm fără tine.
— Da’ sigur… Cu tine te descurci… Încapatânată ca…
Fără să termine fraza, fluturând mâna dezgustat, plecă. Iar Raluca se prabuși pe scaun și izbucni în plâns.
Paul tot n-a pus mâna pe educarea propriului copil; totul părea ca și cum acel băiat era doar un prieten al lui Andrei venit în vizită peste vară. Uneori Cristian venea spre ea oferindu-se s-o ajute cu ceva, dar Raluca îl respingea ca pe o muscă enervantă. Nu-i era milã de el — ba chiar simțea cum devine tot mai iritatã pe măsurã ce trecea timpul şi copilul rămânea acolo; totuşi observa şi faptul cã Andrei stãtea tot mai mult acasã şi adesea chiar treaz.
Raluca pregãtea umplutura pentru plãcinte când auzi cum Andrei ţipa la cineva afară. Nu distinse cuvintele exacte, dar tonul era clar: ceva grav se întâmpla. Ştergându-şi graba mâinile într-un prosop şi împiedicându-se de pisica Monica care i se puse sub picioare fix atunci (de parcǎ n-avea alt moment), ieşi val-vârtej afară.
În faţa fiului ei stǎtea Cristian — nu mai atât de slab ca înainte, dar încă scundel şi cu gât lung ca un pui abia ieşit din ou şi părul blond revărstat ca un noruşor peste cap. Andrei ţipa furios iar Cristian îl privea direct în ochi — ba chiar provocator.
— Ce se întâmplǎ aici? — întrebǎ ea împingându-l uşor pe Andrei într-o parte pentru a-l proteja pe cel mic.
— A luat-o razna complet! — zbiera Andrei fără oprire.— S-a combinat cu ǎia din gaşca lui Vengherescu şi le-a promis cǎ merge disearǎ undeva cu ei! Ăia clar or s-ajungǎ sǎ-l punǎ sǎ intre prin geam!
— Şi ce? Ţie ţi-e voie şi mie nu?! — răspunse Cristian tare şi limpede.— Chiar tu mi-ai povestit…
Pumni lui Andrei se strânserǎ brusc iar o venǎ pulsa gros sub pielea gâtului lui tensionat.
— De ce crezi c-am povestit?! Ca sã-nţelegi c-am greşit atunci! Tu n-ai nevoie d’asta!
— BĂIEŢI! Gata am zis! Nimeni nu pleacã nicӑieri disearӑ! Cristian – marş în casӑ!
Dar copilul nici măcar nu clinti un pas.
— Vrei sӑ te trag eu dupӑ mine?! – ameninţӑ Raluca ridicȃnd tonul.
Şi atunci Cristian izbucni în plâns. Se freca copilӑreşte la ochi printre suspine încercȃnd zadarnic sӑ rosteascӑ ceva coerent printre sughiţuri.
— Hai gata odată cu bocitul ǃ – strâmbȃnd din nas zise ea.– Spune odată clar ce vrei!