Primele săptămâni au trecut relativ liniștit. Larisa Georgescu lucra ca șefă de secție la spital și venea târziu acasă, obosită. Eu și Paul Radu încercam să nu-i stăm în cale. Eu pregăteam cina pentru toți, iar Paul o lua pe mama lui de la serviciu cu mașina în zilele ploioase.
Desigur, existau mici înțepături. Ba Larisa Georgescu îmi spăla din nou hainele pentru că „nu erau așezate corect în mașina de spălat”. Ba muta totul prin bucătărie pentru că „așa e mai comod”. Ba începea să-l întrebe pe Paul despre fosta lui – chipurile, întâmplător. Dar eu răbdam. Până la urmă, nu era apartamentul nostru și trebuia să respectăm gazda.
Apoi au început comparațiile.
— Bianca Popa cocea întotdeauna ceva dulce până duminică, — spunea Larisa Georgescu la micul dejun.
Sau:
— Paul, ai slăbit. Bianca gătea mai bine, erai mai plinuț când erai cu ea.
Paul de obicei tăcea sau schimba subiectul. Iar eu înghițeam tot mai adânc supărarea. Dar după un alt „Bianca era…” n-am mai rezistat.
— Larisa Georgescu, poate că ajunge? — am întrebat încet. — O pomeniți mereu.
Soacra s-a uitat la mine sincer surprinsă.
— Și ce-i rău în asta? A fost soția fiului meu timp de cinci ani. M-am obișnuit cu ea.
— Dar acum eu sunt soția lui.
— Deocamdată – da, — a răspuns ea cu un aer de parcă deja știa că mariajul nostru se apropie de sfârșit.
În seara aceea ne-am certat serios pentru prima dată cu Paul Radu.
— Trebuie să vorbești cu mama ta, — i-am cerut. — E insuportabil!
— Nu dramatiza, — a dat el din mână. — Mama pur și simplu s-a atașat de Bianca Popa. Dă-i timp.
— Timp? Cât? Încă cinci ani?
— Ioana Popescu, hai te rog… Am mâine o întâlnire importantă cu furnizorii și trebuie să mă pregătesc.
Și s-a afundat în laptopul lui, făcând clar că discuția s-a terminat.
A doua zi am găsit în dulap o cutie cu lucrurile Biancăi Popa: tricouri, cărți, niște mărunțișuri… Totul aranjat frumos și ordonat.
Seara i-am arătat cutia lui Paul Radu:
— Și asta numești tu „mama doar s-a obișnuit”? — l-am întrebat. — A pus intenționat lucrurile fostei tale exact în dulapul unde acum stau hainele mele!
Paul părea într-un final jenat:
— O să vorbesc cu ea, promit.
Nu știu dacă a vorbit sau nu cu mama lui, dar cutia a dispărut.
Iar peste o săptămână Larisa Georgescu a invitat oaspeți la cină. Ghiciți pe cine? Exact – pe Bianca Popa.
Stăteam la masă abținându-mă cu greu să nu mă ridic și să plec. Bianca era o brunetă atrăgătoare cu păr până la umeri și ochi albaștri stridenți. Lucra ca manager într-o agenție de turism și tocmai se întorsese dintr-o deplasare profesională în Thailanda.
— V-am adus suveniruri! — a zâmbit ea oferindu-i Larisei Georgescu o casetă elegant decorată.
— Ooooh, Bianca dragă! Ce gest frumos din partea ta! — s-a luminat soacra mea toată zâmbind larg.
Vorbeau și râdeau ca două rude apropiate… Iar noi doi – eu și Paul – păream niște musafiri rătăciți la petrecerea altcuiva. După cină n-am mai rezistat:
— Paul… De ce mama ta a invitat-o pe Bianca? E bătaie de joc!
— Sunt prietene… — mi-a răspuns el liniștit spre uluirea mea totală. — Mama s-a atașat de Bianca Popa; ce e rău în asta?
— Ce e rău?! Serios?! Nu vezi nimic ciudat în faptul că mama ta menține relații strânse cu fosta ta soție dar mă ignoră complet pe mine?!
— Ioana Popescu… exagerezi! Mama nu te ignoră…
— Nu?! Doar mă compară constant cu Bianca Popa! Și niciodată nu ies bine din comparație!
Ne-am certat iar… Și iar Paul n-a fost de partea mea…
***
Apoi a apărut acel portret…
— O să vorbesc eu cu ea… — mi-a spus Paul privind fotografia Biancai Popa…
— Nu! — i-am răspuns hotărât. — De data asta vorbesc eu personal!
În ochii lui am văzut teamǎ… Știa cât sunt calmǎ de obicei… dar când ajung la limitǎ…
— Poate n-ar trebui? Hai cǎ dau jos poza şi gata…
— Şi ce dacă? Mâine pune alta… Sau aşază vreo statuetǎ „Cea mai bunǎ norǎ: Bianca” pe noptierǎ?! Nu merge aşa!
Am ieşit din dormitor şi m-am dus direct spre camera soacrei mele… Am bătut şi fără să aştept rǎspuns am intrat…