Dar Mihai Mihaescu i-a prins mâna:
— Să nu îndrăznești să atingi animalul! E vina ta că Raul nu te-a plăcut. N-aveai ce să-l necăjești. Pisicile sunt ființe inteligente, au o memorie excelentă.
Cât timp doar era cât pe ce să-i prinzi coada, a răbdat. Dar totul are o limită — acum chiar ți-ai căutat-o singur, — Mihai Mihaescu i-a smuls cureaua din mână lui Adrian Popa, furios, și l-a amenințat: — Îndrăznește doar să mai pui mâna pe pisică și-o să-ți iei una peste ceafă, și nici ceilalți n-or să stea deoparte!
Adrian Popa a mormăit ceva printre dinți. Se vedea că ținea supărare, dar nu s-a mai apropiat de Raul. Iar motanul la rândul lui îl evita — amândoi se prefăceau că nici nu se observă…
În schimb, pentru ceilalți pompieri motanul roșcat devenise un adevărat prieten și talisman, dar și un sprijin sufletesc. După intervențiile grele, bărbaților le plăcea să-l ia în brațe, să-i spună ce aveau pe suflet, să se plângă de soartă sau pur și simplu să-i mângâie blana moale.
Raul primea totul cu înțelegere — torcea în răspuns, încălzea cu trupul lui și oferea o senzație de liniște.
„Ce noroc am avut în viață”, gândea el adesea. „Chiar dacă am rămas orfan încă de când eram pui și-am rătăcit mult fără adăpost… Soarta totuși s-a îndurat de mine și m-a adus aici — într-un colț minunat alături de oameni buni… Sunt un adevărat norocos!”
Dar într-o zi mohorâtă de toamnă liniștea lui a fost tulburată de apariția lui Bogdan Vlad, care avea o cu totul altfel de viziune asupra lucrurilor…
*****
Într-o dimineață Raul stătuse la poarta garajului unde dormeau mașinile roșii ale pompierilor și privea cum ultimele frunze galbene se roteau prin aer înainte să cadă în bălțile reci…
— Hei tu, vagabondule! Cum o mai duci? — un motan tigrat cenușiu cu bot lat stătuse cocoțat pe gard și îl privea pe Raul cu vădit dispreț.
— Tu ești vagabond! — s-a supărat Raul. — Pentru informarea ta: stai chiar lângă casa mea!
— Ce fel de casă e asta? — întinzându-se leneș și arcuit din spate, străinul zâmbi batjocoritor. — E doar o secție de pompieri. O casă adevărata trebuie să fie confortabilă… cu toate cele necesare.
Și cel mai important – acolo locuiește bunica mea. M-ador pur și simplu: mă poartă în brațe la prima chemare, mă mângâie cât vreau eu și mă hrănește numai bunătăți.
Ba mi-a dat chiar un nume potrivit – Bogdan Vlad. O bătrânică isteață care mi-a recunoscut imediat unicitatea. Tu ai om al tău?
— Eu am o întreagă echipă! Și toți mă iubesc nespus. Doar unul e cam nesuferit… — Raul își fluturase coada iritat.
— Echipa nu e lucru serios. Omul trebuie să fie unul singur – atât de devotat încât pentru tine ar fi gata să sară la gât oricui! Așa cum bunica mea ar face orice pentru mine! – Bogdan Vlad se așezase comod pe gard încolățindu-și coada stufoasă peste labe – Are un caracter luptător.
Îmi amintesc odată: făceam mișto de gașca lui Florin Morar lângă alimentara din colț. Îmi place tare mult să-i tachinez:
„Hei voi acolo! Ponei păduchioși! Ați scobit azi multe resturi?”
Normal că gașca lui Florin Morar s-a enervat: li s-au zburlit tuturor celor patru blănurile… Și cum au pornit după mine! Dar eu țuști-țuști-țuști – direct la bunica prin fereastra deschis întredeschis: „Maaa!” – i-am strigat.
Bunicuța mea a priceput numaidecât: s-a uitat pe geam și le-a strigat prietenilor lui Florin Morar:
„Ia dispăriți până nu vă ud cu apă rece!”