…Dar soartei nemiloase nu i-a fost de ajuns…
Soarta haină a decis că nu e suficient. Curând, la ușă a apărut familia bătrânei mele – o mătușă îmbrăcată într-un costum roșu-aprins, ca un papagal, cu un strat gros de machiaj și partenerul ei fad.
— Mobila — la gunoi, apartamentul îl punem la punct, — dădea ordine doamna țipătoare. — Iar pe grăsanul ăsta… tot acolo, cu toate vechiturile! Ce rost are să mai stea p-aici?
Îți dai seama? Pe mine m-a făcut grăsan!
Și ce crezi? Soțul ei ștears și moale a făcut tot ce i s-a spus fără să crâcnească. Așa am ajuns în stradă. Iar eu nu sunt făcut pentru viața asta. Și nici habar n-aveam unde să mă duc. Am pornit la întâmplare…
Am ajuns până la supermarket și acolo era gașca lui Florin Morar. Ei bine, n-am mai rezistat:
— Cum o mai duc puricii voștri? Azi aveți liber? Văd că petreceți bine, nici nu vă scărpinați.
Au sărit imediat pe urmele mele. Din reflex am fugit spre fereastra mea… Complet uitasem: bunica nu mai e, geamul e închis, calea blocată. Așa că am luat-o la fugă unde vedeam cu ochii. Din fericire, pașii m-au dus la tine.
Dar ce fac de-acum înainte — habar n-am…
Bogdan Vlad tăcu și îl privi pe Raul cu speranță, ca și cum acesta ar fi avut răspunsurile la toate întrebările lumii. Raul se gândi:
„Eu plec… Poate Bogdan Vlad să-mi ia locul? De ce nu? E mare, lucios… E drept că puțin obraznic. Dar asta se poate corecta: îi țin o lecție serioasă.”
— Auzi, Bogdan Vlad, mi-a venit o idee. Vrei să-mi iei locul?
— Și tu unde pleci?
— Mă mut în apartamentul meu nou. Mi-am găsit om… personal.
Bogdan Vlad ezită puțin:
— Bine! Sigur că băieții tăi n-or să-mi țină loc de buna mea bunică… Dar mai bine cu ei decât în ghearele lui Florin Morar.
— Doar atât: lasă-ți mofturile regale afară! Cu băieții fii blând și răbdător: ascultă-le poveștile după tură, torcă-le alături pentru liniște sufletească… Acum ești pentru ei și camarad, și alinare sufletească – ba chiar simbol al norocului! Și ai grijă cu Adrian Popa – nu e om simplu… Pe mine m-a antipatizat!
Bogdan Vlad asculta atent și dădea din cap aprobator.
*****
Dimineața următoare Mihai Mihaescu se pregătise să plece acasă și l-a găsit în garaj pe Raul lângă un motan mare și gri.
— Cine-i ăsta? — se miră el.
Griul s-a apropiat și s-a frecat mulțumit de picioarele lui torcând încântat.
— Ți-ai găsit înlocuitor! — își dadu seama Mihai Mihaescu.
— Acum sunt doi? — apăru Adrian Popa în ușă.
— Stai liniștit: pe unul îl iau cu mine acasă. Griul a venit în locul lui Raul – el va lucra aici de-acum înainte, — zâmbi Mihai Mihaescu.
Și brusc Adrian Popa zâmbi și el:
— Sincer… motanul ăsta chiar îmi place! E mare… impunător… are o alură serioasă… Culoarea blanii e calmantă… Nu ca zurbagiul vostru roșcat! Are fața fix ca a tatălui meu!
Bogdan Vlad îl privi uimit pe Raul:
„Pe ăsta trebuie să-l evit?..”
Raul doar ridică din umeri: părea că lui Bogdan Vlad îi va fi mai ușor să se integreze în unitatea de pompieri decât îi fusese lui vreodată. Și era bine așa…
Între timp Mihai Mihaescu își luase rămas bun de la toți cei din unitate și împreună cu motanul porni spre casă în întâmpinarea unei vieți noi – un lung șir de zile fericite trăite împreună.