Dimineața a fost ciudat de liniștită. Ioana se trezise mai devreme decât de obicei, deși aproape că nu dormise toată noaptea. În bucătărie mirosea a pâine proaspătă și cafea — mirosuri familiare care o ajutau mereu să se țină tare, dar astăzi nu reușeau s-o liniștească. În casă domnea o tăcere tensionată, de parcă pereții așteptau ceva neplăcut.
Alexandra încă dormea, ușa camerei ei era închisă. Paul stătea la computer, ascuns ca de obicei în spatele ecranului. Nici măcar nu s-a uitat la soția lui, doar făcea clicuri cu mouse-ul. Ioana știa: solitaire. Ca întotdeauna în zilele grele.
S-a uitat la calendar — două zile până la sărbătoare. Aniversarea fiicei lor. Ar fi trebuit să fie cea mai fericită zi din ultimii ani. Dar în interiorul Ioanei totul tremura: știa că astăzi urma să vină Veronica. Știa că discuția va fi grea, aproape inevitabilă.
Și într-adevăr — soneria a răsunat atât de tare încât părea că un semnal de alarmă invadase apartamentul. Ioana tresări și aruncă o privire spre soț — el se prefăcea că n-a auzit nimic. Așa că s-a dus singură să deschidă.
În prag stătea Veronica. Fața severă, buzele strânse, ochii scânteiau. Ioana a înțeles imediat: furtuna începuse.
— Îți bați joc de fiica mea! — izbucni Veronica intrând val-vârtej în apartament ca un tractor pe un ogor proaspăt arat, iar Ioana făcu instinctiv un pas înapoi spre masa din bucătărie. — Iris plânge de trei zile! Trei zile, mă auzi?
— Veronica, eu…
— Taci! — soacra flutură punga ca pe o baghetă dirijorală, întrerupând concertul înainte să înceapă cu adevărat. — De câți ani distrugi casa noastră!
Ioana se rezemase de congelatorul care bâzâia familiar, parcă solidar cu ea. Un gând absurd îi fulgerase prin minte: oare aparatele electrocasnice pot ține socoteala? Acesta sigur putea; trecuse prin tot mariajul alături de ea, prin toate vizitele Veronicăi și toate adunările cu Iris.
Ah da, Iris… Cumnata pe care Ioana nu o invitase la majoratul fiicei sale. Iată tot „păcatul”.