Ioana zâmbi în colțul gurii. Abia perceptibil, dar Veronica sesiză și se încordă ca o ogară la pândă.
— Ce e așa amuzant?
— Așa… mi-am amintit ceva.
— Ce anume?
— Nunta lui Radu. Vă amintiți? Fiica dumneavoastră i-a spus miresei că e „o țărancă care a prins un băiat cumsecade”. În fața tuturor invitaților. După câteva pahare.
— Iris nu era ea însăși!
— Dar la aniversarea dumneavoastră? Când a țipat în toată sala că n-a fost pusă unde trebuie? Că sunteți o mamă-viperă care-și iubește doar fiul?
— A fost o greșeală!
— Și data trecută? Când a căzut și a spart serviciul de porțelan al bunicii?
Veronica tăcu. Paul își afundase din nou privirea în monitor. Ioana știa: muta frenetic hârtii, doar ca să evite contactul vizual.
— Îmi apăr fiica, – continuă Ioana. – Alexandra are optsprezece ani. E ziua ei. Mi-a cerut să nu o chem pe Iris. Și n-o voi chema.
— Familia se va destrăma din cauza ta! – oftă soacra. – Neamurile vor afla ce fel de femeie ești!
— Ce fel?
— Rece! Fără inimă!
În ușă apăru Alexandra, firavă, cu părul ud după duș. Ioana îi surprinse privirea — recunoscătoare, caldă. Și înțelese: face ceea ce trebuie.
— Bunico, – spuse Alexandra. – O iubesc pe Iris. Dar de ziua mea vreau să mă distrez, nu să adun cioburi și să ascult văicăreli de bețiv.
Veronica își privi nepoata ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată. Se întoarse spre fiu:
— Paul, ai auzit?
— Mamă… – Paul ridică într-un final ochii, dar privi într-o parte. – Poate chiar… anul ăsta fără Iris…
— Și tu?! – soacra își smulse geanta de pe scaun. – Toți v-ați pus cu mine! Beatrice avea dreptate — n-ar fi trebuit să te însori cu asta! Uite ce-a făcut din familia mea!
Se îndreptă spre ușă cu pași apăsați, ca la paradă militară. Se întoarse:
— Le voi spune tuturor! Și lui Beatrice, și Tamarei, și Cameliei! S-apuce să știe ce noră are Paul!
Ușa se trânti cu zgomot. Paul fu primul care rupse tăcerea:
— De ce-ai fost atât de dură? Acum mama o să alerteze tot neamul…
Ioana își turna un pahar cu apă și sorbi încet din el.