— Și unde te duci acum? – aruncă fiul cu răceală.
— La căsuța de la țară, — zâmbi Gabriela. — La aer curat. O să-mi prindă bine.
Nu și-a mai cumpărat un apartament în oraș. A decis să pună în aplicare chiar ideea lor, dar în termenii ei. Banii obținuți din vânzarea apartamentului îi ajungeau pentru a trăi din gospodărie proprie, iar până la pensie nu mai era mult.
***
Căsuța de la țară a întâmpinat-o cu părăsire și neglijență. Gardul se înclina într-o parte, curtea era năpădită de buruieni, podelele scârțâiau sub pași. Prima săptămână Gabriela doar a făcut ordine printre vechituri. A aruncat mobila veche, a dezlipit tapetul decolorat, s-a descotorosit fără milă de trecut. Era un fel de terapie. Cu fiecare sac de gunoi parcă arunca afară din suflet supărările adunate.
Munca era fără sfârșit. A angajat o echipă care să refacă acoperișul și să monteze ferestre noi. Ea însăși picta pereții cu entuziasm într-o culoare deschisă și luminoasă, alegea mobilă simplă dar primitoare. Banii se topeau repede, dar pentru prima dată în viață îi cheltuia pe ea însăși – și sentimentul era incredibil.
Vecinul ei de parcelă s-a dovedit a fi un bărbat cam la șaizeci de ani, morocănos și tăcut – Bogdan. O observa în tăcere cum muncea cu foc, iar într-o zi, când încerca singură să scoată un ciot bătrân din pământ, s-a apropiat și i-a luat toporul din mână; în jumătate de oră rezolvase problema.
— Mulțumesc… — răsuflă Gabriela.
— N-ai pentru ce… — mormăi el. – Munca asta nu-i pentru o femeie.
Așa a început cunoașterea lor. Bogdan o ajuta ca vecin: ba cu instalația electrică, ba cu o țeavă spartă. În schimb, Gabriela îl servea cu cină. Își aminti brusc cât îi plăcea să gătească atunci când cineva aprecia eforturile ei. Cocea plăcinte cu mere din livada neîngrijită din spate, fierbea supe aromate. Bogdan mânca tăcut dar cerea întotdeauna porție dublată.
Vorbeau puțin despre trecut. Comunicarea lor se baza pe lucruri simple: vremea, soiurile de roșii pentru răsaduri, drumurile la magazinul de materiale pentru construcții. Și tocmai în această simplitate Gabriela găsea liniștea care îi lipsise atât de mult.
Într-o zi, cotrobâind prin cutii vechi din pod, dadu peste albumele ei studențești pline cu schițe vestimentare. Visase odinioară să devină designer vestimentar și să creeze haine frumoase… Mâinile i-au fugit singure spre creion. Seara, după muncile prin grădină, se așeza pe veranda nou construită cu o cană de ceai din plante și desena: rochii vaporoase, bluze lejere sau sarafane… Doar pentru ea însăși.
Bogdan intrase odată la ea și văzuse desenele acelea.
— Frumos… — spuse el privind atent schița unei rochii ușoare de varǎ.— Soția mea răposată avea o mașină de cusut… Veche dar încă merge bine… Ia-o dacă îți trebuie… De ce s-ar prafui?
Gabriela a luat-o acasă – iar viața i s-a umplut brusc cu o nouǎ pasiune neașteptată. A cumpǎrat câteva bucǎți frumoase de material textil și şi-a croit chiar rochia aceea desenată pe hârtie… apoi încă una… A schimbat perdelele prin casǎ şi a cusut pernuţe decorative noi pentru canapea… Munca manualǎ o liniştea şi-i dǎdea energie…
***
Trecuserǎ şase luni… Gabriela se transformase complet: slabitǎ vizibil şi bronzatǎ uşor; ochii îi strǎluceau altfel acum… Nu doar casa fusese pusǎ la punct – ci şi grǎdina…