În locul bălăriilor erau acum straturi de legume îngrijite și ronduri bogate de flori. Gabriela începuse să vândă surplusul de recoltă și florile la piața locală. Nu aducea mulți bani, dar nici nu era vorba despre asta. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii, să vadă cum se bucurau de buchetele ei frumoase.
Într-o zi, la piață a venit o femeie care avea un mic magazin de haine în centrul județean. A privit-o îndelung pe Gabriela, în rochia ei simplă din in, dar cusută impecabil.
— Le coaseți singură? — a întrebat femeia.
— Da, pentru mine, — răspunse Gabriela puțin stânjenită.
— Dar pe comandă ați putea? Aveți un simț al stilului extraordinar. Aș lua cu plăcere câteva dintre creațiile dumneavoastră în consignație.
Această propunere a fost ca un trăsnet din senin. Gabriela s-a pierdut pentru o clipă, dar Bogdan, care era lângă ea, a spus hotărât: „Desigur că poate.”
Și chiar a putut. Colecția ei micuță de rochii simple, dar elegante din materiale naturale s-a vândut într-o săptămână în magazin. Au apărut primele comenzi. Gabriela și-a cumpărat o mașină de cusut nouă și a amenajat într-una dintre camere un mic atelier. Avea propria afacere. O viață nouă, adevărată.
***
Chiar atunci când se simțea fericită și împlinită, la ușa casei ei renovate a apărut Andrei. Singur, fără Teodora. Slabit și cu privirea stinsă.
— Mam…
I-a povestit că viața împreună nu mersese bine. Banii se terminaseră repede, Teodora voia o viață luxoasă pe care el nu i-o putea oferi. În cele din urmă găsise pe altcineva „cu viitor” și îl dăduse afară pe Andrei.
— Mamă… pot să stau puțin la tine? — o privea cu speranță, ca în copilărie. — Am înțeles totul acum. Am greșit.
Gabriela îl privea pe fiul ei și inima i se strângea de milă. Dar nu mai era acea iubire oarbă și iertătoare din trecut. Era mila față de un adult care nu reușise să-și asume responsabilitatea propriei vieți.
L-a primit în casă. I-a dat cina caldă. Apoi s-a așezat față-n față cu el.
— Să locuiești aici la mine nu se poate, Andrei. E casa mea. Am muncit prea mult ca s-o am așa cum e acum… Dar te voi ajuta: îți voi plăti chiria unei camere pentru trei luni și îți dau bani pentru mâncare câtva timp. Mai departe – te descurci singur! Caut‑ți serviciu, pune-te pe picioare! Ești bărbat!
El sperase la altceva… Dar n-a zis nimic împotrivă.
Când Andrei plecă, Bogdan veni lângă Gabriela – fusese tot timpul pe terenul lui făcându-se că lucrează ceva prin grămada cu lemne sau printre straturi.
— Ai făcut ce trebuia — spuse el încet.— Puii trebuie să zboare din cuib…
Stând pe prispa casei sale scufundată în lumina cald-portocalie a soarelui ce apunea încet peste granița grǎdinii sale pline de flori şi verdeaţă vie şi liniştitoare – Gabriela privea tot ce clǎdise cu mâinile şi sufletul ei şi ştia: e acasă… Îşi construise propria realitate – una fără supărări şi dezamǎgiri; una unde exista muncǎ dragǎ sufletului; linişte; bucurie tainicǎ şi acel sentiment blând şi cald al prezenţei unui om apropiat prin fire…
Paharul răbdării îi fusese spart demult… dar tocmai printre cioburile lui crescuse această viaţă nouǎ – senină… Şi la cei cincizeci şi şase de ani ai ei – simţea cǎ trǎieşte acea „a doua tinereţe” despre care doar citise cândva…
—
Autor: Daniel